Bag cheia in contact si plec. E duminica seara. Maine cine lucreaza? Habar n-am. Aia la costum si cu MacBook-uri. Mi-am stabilit o raza de vreo 100 km in jurul Bucurestiului in care sa evadez. Nu stiu exact unde o sa poposesc: asa putea cauta pe Google sau, la fel de bine, asa putea da cu banul. Nu conteaza. Nu mai conteaza. Exista o limita a suportabilului care, o data depasita, iti reda dreptul de a face fix ce vrea  muschiul tau,  inclusiv sa vorbesti porcos pe propriul blog.

Primii 31 kilometri de autostrada sunt ai mei. Asa am decis anul trecut, cand inca mai visam. Desigur, sunt si cei mai dezastruosi: fisuri, gropi, dale neregulate care fac volanul sa trepideze. Si cu toate astea, aici am dat cele mai infocate recitaluri, aici pot gusta libertatea in stare pura, cu The Killers si Runaways si sangele care clocoteste in vene „But I got the tendency to slip when the nights get wild / It’s in my blood”, cu tot entuziasmul planurilor de viitor si perspectiva viselor neincepute dar posibile.

******

John a ales Argova. Lac, plopi, iarba, foc, luna. Un fel de sanatoriu alcatuit din elemente primordiale, cum le-a numit Giovana. Ma simt de parca as fi iesit din spital, intr-un carucior cu rotile: sunt vindecata, dar va trebui sa strabat o lunga perioada de convalescenta. Medicul mi-a recomandat o dieta bogata in vitamine, mult somn si, nu in ultimul rand, liniste. Stie ca nu mai pot suporta sacourile impecabile, pantofii lustruiti si cravatele de firma, asa ca m-a trimis intr-un loc aproape salbatic, frecventat doar de pescari si de ciobani. E imposibil  sa gasesc aici vreun laptop de ultima generatie sau o tableta, prin urmare nu exista riscul sa fac iar vreo criza de nervi sau vreun atac de panica.

E atata liniste ca nu stiu cum s-o abordez. Faptul ca a doua zi e luni dar  nu mai exista nicio condica in care sa ma pontez la ora 09:00, ma face sa am mustrari de constiinta. Nu pot citi, nu pot dormi, nu mai pot visa cu ochii deschisi. Slava Domnului, dupa o saptamana de greva foamei (un alt efect al depresiei) pot in cele din urma manca. In schimb, aproape de fiecare data cand atipesc, visez un flipchart imens, gol, pe care trebuie sa notez niste idei ce ulterior trebuie prezentate, cat mai convingator posibil, in fata unui auditoriu format din oameni fara chip. Numai ca de fiecare data cand incerc sa scriu ceva, ideile dispar, uit ce voiam sa spun, iar gura mi se inclesteaza si, practic, nu mai pot scoate niciun cuvant. S-a strigat cliseu? Da, din pacate sfantul capitalism nu imbraca forme foarte variate atunci cand incepe sa ne haituiasca visele.

Una peste alta, sunt aici. Sunt libera, sunt intreaga. A fost un moment in care riscam sa mor sufleteste pentru iluzia unui trai lipsit de griji cu un 3 in fata, insa am realizat cu cateva secunde inainte sa ma transform in Iuda ca nu trebuie sa-ti sacrific sanatatea si integritatea mea, cu atat mai mult cu cat nu m-ai rascumparat de la un targ de sclavi. Din fericire ne-am nascut liberi si, chiar daca intr-un punct am fi, teoretic, dispusi sa facem orice pentru bani, practic exista o informatie criptata in ADN-ul nostru care va activa la timp butonul numit “autoconservare”.

Oricum, daca v-as face o lista cu lucrurile care conteaza cu adevarat, probabil ca degetele de la mana stanga mi-ar fi mai mult decat suficiente. Cea  mai limpede si mai sincera viziune a modului in care ar trebui sa-ti traiesti viata iti apare la scurt timp dupa ce ai trecut printr-o criza puternica (de personalitate, sociala, profesionala, de orice fel). Eu le numesc “momente-perfuzie” si, chiar daca sunt pe cale sa dau nastere unui concept romantic, trebuie sa va atrag atentia ca notiunea isi are originea intr-o intamplare reala, de anul trecut, cand am ajuns UPU Floreasca dupa o anemie severa. Desigur, in jurul meu era plin de oameni cu bandaje insangerate sau de semi-lesinati adusi pe targa, insa nu putem vorbi sincer si deschis despre suferinta decat raportandu-ne la experinetele personale,  asa ca pusa fata in fata cu propria-mi perfuzie care picura monoton la intervale de cateva secunde, am realizat ca existau anumite puncte in viata mea pe care as fi putut sa le retusez. Dupa 2 ore insa eram din nou pe picioarele mele, asa ca am revenit la chestii mai serioase gen job, facturi, o imagine perfecta in societate, compromisuri glazurate si alte jocuri de adulti.

Dar sa revenim: cand pleci la un drum pe care nu-l cunosti decat din auzite sau din hartile altora, aseaza-te mai intai in fund si mediteaza. Chiar daca iti creeaza o anumita doza de disconfort, raspunde-ti cat poti tu de sincer la urmatoarele intrebari: vreau sa pornesc in acesta calatorie? Si daca da, o fac din proprie initiativa sau pentru ca asa trebuie? Sunt suficient de pregatit? Sunt gata sa fac fata tuturor provocarilor care se pot ivi pe drum (hoti de bagaje si de vise, haite de lupi, prapastii etc)? Miza este suficient de mare incat sa merite sa-mi risc principiile si chiar viata? Trage linie, aduna, cantareste si daca exista cel putin un punct in care ai dubii, mai bine fa cale intoarsa: chiar daca sunt adepta riscurilor, a aventurii si a deciziilor de moment, trebuie sa va atrag atentia ca omenirea are nevoie de eroi vii, pe care sa-i poata atinge si glorifica: nimeni nu va scrie imnuri pentru o gramada de oase anonime, gasite intr-o prapastie, chiar daca povestea lor – sau mai degraba a posesorului lor – a fost una demna de Iliada si Odiseea.

….Si pentru ca realizez ca, din nou, nu am nicio logica in ce scriu, hai sa inchei cat mai scurt si cat mai simplu: Traieste. Trezeste-te. Respira. Fa-ti timp. Fie-ti mila de tine. Ajuta (cat poti). Inceteaza sa te mai minti. Accepta-te…

*****

Addenda: Chiar daca in cazul textului de fata nu exista absolut nicio legatura intre incipit si final, se pare ca de data asta va fi mov (violet). Pentru ca asa a fost sa fie. Desigur, intre timp voi face benzi desenate si voi picta tricouri. Si-om mai vedea p-orma…

Anunțuri