Sa nu scriem sub influenta bauturilor alcoolice. E, pe naiba. Scriem oricum, numai sa ramana ceva in urma. Orice: un os, un dinte, o carte mucegaita, un gand, un rand in care sa se regaseasca macar o persoana de pe planeta asta.

De ce suntem aici? Sa purtam cruci. Sa ne doara pana la lacrimi si pana la sange. Sa ajutam si sa nu fim ajutati, pentru ca una din lectiile principale este probabil cea in care inveti sa te ridici singur. Noroi si soare, esecuri si realizari spectaculoase. Nimic nu are sens si totusi are. Apoi, deodata, din bezna, te loveste fericirea si-ti da sangele pe nas. Doare atat de placut ca nu stii exact daca e un dar dumnezeiesc sau creat in flacarile iadului.

Dati-mi un pahar de vin si o iluzie si o sa va scriu capodopere. Apoi luati-mi totul si o vreme ma voi tari pe strazi cautand amintirea unui parfum din trecut si a unor zile de glorie, in care ma luam la tranta cu titanii. Apoi, dupa o vreme de doliu, voi incepe din nou sa sap brazde in suflet, cautand apa vie care face randurile sa fie fertile si colile de desen sa infloreasca.

De pe terasa asta insorita, de la etajul 6, imi vad toata viata. Dati-mi o portavoce, sa strig in gol, peste acoperisurile cladirilor si inspre norii care arata la fel din toate colturile lumii. In curand, foarte curand, castelul se va prabusi probabil in ruine si vom plange din nou   jumatatea de fiinta care nu poate fi intregita decat dincolo de moarte.

Insa pana atunci exista muzica asta, desktopul asta, vantul asta, nodul asta din gat, nebunia asta, egalul dintre viata si moarte (doar in astfel de clipe iti este indiferent momentul in care iti este scris sa crapi: azi, maine, la 90 de ani – tot aia e!), coicidenta asta, aeroportul asta, melodia asta, cuvantul asta care se scrie virtual, din pixeli, intr-un secol in care oamenii nu mai au rabdare sa-si trimita misive mazagalite pe foi de dictando.

„Peste 200 de ani nimeni nu va mai sti ca ai existat.” Nu e depresie, oameni buni, e realitatea.  Ia o muscatura de viata si apoi baga o gura de sampanie si totul ti se va parea ceva mai simplu si mai acceptabil. Who’s gonna fix me? Who’s gonna fix you?

Povestea vietii noastre se scrie in afara noastra: noi doar privim mansucrisul si ridicam neputincios din umeri. Insa atunci cand autorul se opreste o clipa pentru a pufai dintr-o tigara si pentru a lua o inghititura dintr-un pahar de gin vechi, pasajele imbraca nuante pastelate si totul capata sens: o data si inca o data si inca o data….

Anunțuri