Din moment ce am decis ca vreau sa fac chestia asta, se presupune ca trebuie sa cred. De unde rezulta ca si credinta devine, uneori, un act de vointa. Recunosc insa ca sunt  si dimineti cand ma trezesc si cred pur si simplu: adulmec aerul, deschid larg ochii si sunt sigura ca se va intampla ceva, un miracol incredibil, ascuns intr-o intamplare banala sau declansat de ea. Dar asa cum spuneam si alta data, cu prilejul altei divagatii, daca minunile are creste pe orice santuri, ca buruienile, n-ar mai fi minuni ci intamplari obisnuite , care ar trece neobservate. (Asadar traim inconjurati de minuni dar le tratam cu indiferenta, in asteptarea acelor minunilor care sa sparga tiparul, sa socheze, sa rastoarne ierarhii).

La metrou. Deschid geanta si verific daca plicul este acolo. Stiu sigur ca l-am luat, dar ma linisteste sa-l scot si sa-l privesc din cand in cand; ma simt ca un mesager, ca un cavaler care trebuie sa treaca prin tot felul de probe pentru ca, in final, sa poata depune ceremonios, in mainile domnitei iubite, artifactul dorit. Plicul meu este unul banal, alb, cu logo-ul orange si cu un mesaj de sfantul Valentin (?!). Era primul pe care l-am gasit in teancul de coli, schite si mazgaleli, dar in momentul asta este cel mai valoros plic din lume pentru ca in el se afla Ceva. (Rabdare, sa ajung la Universitate si veti vedea ce!)

Cerul e innorat, se anunta furtuna. N-am umbrela la mine, n-am pulover sau o bluza impermeabila, nu-mi pasa. In fond, iau parte la un ritual: ma duc sa ma intalnesc cu mine in cel mai viu loc din Bucuresti (acum aproape 6 ani, cand am venit aici, uram fiecare straduta, fiecare bucatica de zid, fiecare piata, cu exceptia fantanii de la Universitate. Simteam eu sau imi imaginam poate ca acolo e Ceva, e sufletul orasului astuia pe care il detestasem la maxim timp de 2 ani dar care ma infiase asa, pe nepusa masa).

E ca-ntr-o scena fabuloasa din filme (viata mea trebuie sa fie „la superlativ”, altfel „nu merita traita” si risc sa cad in tot felul de depresii mai mult sau mai putin justificate): conturul urias al Intrecontinentalului, luminat feeric, se profileaza pe un cer vanat, cu reflexii rosiatice. Miroase a ploaie, aerul e dens, frunze zboara, hartii zboara, pungi zboara, respiri si scuipi praf, oamenii se grabesc sa ajunga acasa si totusi – ce uimire! – la fantana mai sunt cativa tineri care fumeaza, o femeie cu niste bagaje si 2 gardieni.

As putea sa termin totul in cateva secunde, dar stiu ca, probabil, gestul pe care urmeaza sa-l fac va fi unic: nu va mai exista nicio alta situatie, niciun alt context asmenator, prin urmare imi acord timp sa-l savurez. „And all this aching will disappear / When this night is gone” si cladirea Intrecontinentalului inaltandu-se uriasa, ca un ultim avanpost uman, pe o planeta devastata de furtuni solare. Inchid ochii si deschid mainile: nu sunt in Titanic si nu-mi pasa ce cred oamenii astia care asteapta sa se reverse potopul  pentru a se ridica de la locurile lor si a pleca care incotro. Vreau doar sa simt momentul, sa-l respir, sa-l inspir, sa-l inchid in mine si, chiar daca nu va avea nicio finalitate (cum de altfel ar fi si logic), sa fiu impacata ca am incercat si asta, ca pe parcursul vietii asteia am apelat la toate trucurile, calitatile, armele, superstitiile, tratatele, filmuletele, experientele personale si ale altora pentru a-mi duce cat mai aproape de final quest-ul.

Scot plicul din geanta. Gardienii s-au pozitionat la numai cativa metri de mine si discuta. Ii vad din profil, foarte posibil sa ma vada si ei pe mine. Oricum, nu-mi pasa, desi ar fi destul de amuzant sa fiu arestata pe motiv ca as fi aruncat cu ceva Antrax in Piata Universitatii (am motivele mele sa cred ca, la dotarile modeste pe care le are politia, le-ar lua cateva ore sa  faca diferenta dintre o banala cenusa si o doza de LSD, ascunsa neinspirat intr-un plic alb cu logo de Orange).

Trei, doi, unu, gata. As fi vrut ca timpul sa se fi oprit in loc: putin, asa, pentru mai multa teatralitate, dar asta se intampla doar in benzile mele desenate sau in mintea mea, atunci cand ascult Trance la metrou. In ultimele zile mi-am imaginat de cateva ori scena asta, in toate detaliile, mai putin faptul ca vantul va sufla din fata si ca-mi va imprastia o parte din cenusa pe tricou si pe pantaloni. Fie! O parte mie, o parte universului. Zambesc. A inceput sa ploua. La metrou, un cuplu imi priveste suspicios sandalele si blugii: arat de parca as fi prins in mana un stol de fluturi cenusii si le-as fi presat aripile, fara mila. Insa numai eu si inca o persoana de pe planeta asta – posibil – stim de ce am fost la Universitate si ce am facut acolo…

Anunțuri