Discutie nocturna despre vise. Cu ocazia asta am inceput sa citesc Sandman, al lui Neil Gaiman. Creepy la inceput, apoi plina de simboluri. Cred ca voi face si un fan art, atunci cand voi avea mai mult timp. Din nou, dorm cam 5 ore pe noapte. Paradoxal, nu ma simt obosita. Nici nu plutesc, nici nu ma tarasc. E cum ar trebui sa fie, carevasazica. Oare voi inceta vreodata sa ma mai observ? Oare ma voi plictisi vreodata sa tot iau notite despre mine si despre modul in care evoluez emotional, social, ca individ?

Imaginea aia…am gasit-o azi in trash. E la fel de actuala, desi am ezitat inainte de a ma decide daca s-o distrug sau s-o scot din purgatoriu. „Redeem”. Mi-am amintit aseara cuvantul asta si, inainte sa-l folosesc, l-am trecut prin Google Translate. Dap, inseamna tot aia. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult de cand eram in facultate.

O fotografie dslr, facuta cu un aparat performant (d’oooh, redundant). Orasul arata ca un pom de Craciun. Undeva, la orizont, niste coline. Cerul e mov, desi e noapte. Prin fata blocului meu traficul e cam acelasi, indiferent de ora. Un flux de faruri se revarsa dinspre Dristor Kebap. As manca ceva dar e prea tarziu. Plus ca am tinut post. Brownies. Plus topping de inghetata. Nu stiu cum e asta, dar suna bine. E 02:38 AM. Asta este, mai nou, ora mea de culcare. Ma uit la pensulele din paharul de ceramica: am nevoie de un set nou, inainte sa incep lucrul in tus. LineArt-ul e gata: cele 25 de pagini arata profi. Ca o manga adevarata.

Regasesc in mine linistea Centrului Vechi de saptamana trecuta. Doua seri la rand am mancat in oras, am ascultat muzica, am desenat pe la diverse terase, m-am plimbat, am urmarit cu intermitente o piesa de teatru in aer liber. Cautand in zadar mancare de post am ajuns la la la „La Mama” (oare cum putea fi evitata cacofonia asta lalofonica?). Asa, singura, in sandale si rochie lunga, plimbandu-ma agale pe stradute, aparent fara tinta si fara nicio graba, seman a turist strain. Pe terasa „La Mama” am mancat copios, de post. Cat timp asteptam comanda, mi-am scos linerele din geanta,  rigla, radiera si mapa cu schite. N-aveam nici cea mai mica intentie sa epatez, doar sa profit de timpul liber pe care mi-l oferisem singura, cu atata generozitate. Inainte sa aseze platoul pe masa, chelnerul a aruncat un ochi curios in foile mele, dupa care mi le-a luat galant si le-a asezat putin mai departe, ca sa nu se murdareasca din greseala.

Centrul Vechi e intr-o continua miscare, chiar daca este marti seara. Oamenii trec pe langa mine, imi arunca din fuga o privire curioasa, apoi merg mai departe. Ma simt bine, ma simt ca intr-un oras european. I can make it anywhere (probably). „In New Yooooork!”

Timpul trece molcom, fara sincope, fara accelerari. Lurcurile se aseaza normal, ca un covor de frunze dupa ce le-a atins bruma. Nu poti vorbi despre moarte in valsul lin al frunzelor care se redau pamantului. Este doar un somn urmat de o metamorfoza. Atat de simplu, atat de linistitor. De ce sa luptam? De ce sa ne indoim? De ce sa tagaduim? „Aici” si „acum” dau gustul  acestui fresh de portocale sau al ceaiului fiert nu prea mult, dar suficient ca frunzele sa-si elibereze aroma.  A pierde sau a castiga e aproape totuna. Nu conteaza atat de mult starea de spirit pe care ti-o transmit aceste doua statuturi (de castigator sau de invins) cat modul cum le abordezi. Invat, invat, continuu sa invat. Uneori doare si ramai cu vanatai, dar linsitea asta a apei care se reaseaza in matca ei este poate raspalata pentru indarjirea (uneori animalica, alteori rationala) cu care am incercat  sa ma autodepasesc dupa fiecare dezamagire.

Intre mine si toamna care se apropie mai exista probabil un week-end la mare si unul la Bruxelles. Unii europeni se pot plimba peste tot cu viza, altii nu. De data asta eu ma numar printre cei norocosi: „you don’t need a visa or visa-versa”. Ma simt ca o batrana care admira apusul prin ochii si din corpul unei femei de 30 de ani. Stiu ca este doar jumatatea drumului, dar macar acum, in acest moment prelungit de respiro, invat sa ma bucur de ceea ce pot atinge, vedea, cuantifica.

Undeva, intr-o fierarie detinuta de un alchimist (Marguerite Yourcenar – Piatra filosofala) mi se pregateste sabia cu care voi iesi probabil din nou la lupta in lunile care vor urma. Dar, pana atunci, asa cum spuneam, exista foaia asta, muzica asta, aeroportul asta, casa asta a altuia in care locuiesc clandestin, acoperisurile astea pe care le vad de pe terasa, atunci cand imi beau cafeaua. Cat va mai tine pacea? Habar n-am. Ce stiu este ca de fiecare data cand am crezut ca nu mai am suficienta putere pentru a deschide usa care-mi fusese oferita in schimbul ferestrei, a existat un tricou alb care sa faca asta pentru mine….

Anunțuri