Nopti albe, rasarituri rosii. „Cu cat te trezesti mai devreme, cu atat ai mai mult timp la dispozitie pentru a trai”, imi explica medicul psiholog in urma cu 4 sau 5 ani, intr-una din putinele sedinte la care am acceptat sa merg. Era o data ca niciodata, pe vremea cand luam Xanax zilnic si dormeam in medie 12 ore pe zi. Atunci nu puteam sa accept ca ziua incepe la ora sapte dimineata (in timpul verii chiar mai devreme) si ca poti exploata la maxim fiecare minut pe care viata ti-l ofera cu atata generozitate. Uram atat de mult primele raze de soare si cantecul disperat al pasarilor incat simteam nevoia sa-mi pun perna pe cap si sa ma ascund cat mai bine in patura calduroasa pentru a nu fi nevoita „sa ma arunc in viata” si sa iau decizii pentru care nu ma simteam inca pregatita. Dar iata! astazi sunt aici, clipele alea de cianura si de contorsionare sufleteasca s-au pierdut in ceturile alburii ale toamnelor care s-au perindat de atunci in calendar, iar peste ele s-au asezat vreo 5 covoare diferite de frunze aurii.

………
La Universitate este aproape pustiu. Cativa trecatori si nelipsitii porumbei de la fantana. Imi beau cafeaua cu Fane, undeva in spatele spatiului dechis publicului, si constatam amuzati ca in 5 ani, de cand suntem prieteni, n-am avut niciodata timp pentru acest ritual matinal atat de comun. Magazinul este inca inchis, calculatoarele, telefoanele si tabletele sunt in stand-by, e cald si liniste si parca iti vine sa atipesti putin, cu fruntea sprijinita de una din mesele alea acoperite de brosuri, oferte si contracte. Imi amintesc, ca prin vis o noapte alba pe care am petrecut-o in alt magazin Orange, band cappuccino si ascultand muzica in surdina. Eram studenta, eram in Galati, era unul din momentele alea pe care crezi ca-l vei purta cu tine zi de zi in amintire, dar iata ca timpul vindeca intr-adevar aproape orice rana, de la micile zgarieturi pana la operatiile pe suflet deschis.


Mai sunt cateva minute pana la deschidere, am timp suficient pentru teste. Scanam prima data paginile problema, unde nuantele de gri inchis predomina, pentru a regla contrastul si luminozitatea. Abia acum, pe ultima suta de metri, cand au mai ramas 2 saptamani pana la Nijikon si cateva retusuri de facut in Photoshop si Manga Studio, simt emotiile primului festival serios la care voi avea propriul meu loc pe Aleea Artistilor. Desigur, incerc sa ma conving ca tot ce am facut a fost pentru mine, pentru a evolua, pentru a intelege in cele din urma ca asta este ceea ce-mi doresc si nu jurnalism de 2 bani sau PR sau alte povesti corporatiste si ca numarul brosurilor pe care le voi vinde este irelevant raportat la toate lucrurile noi pe care le-am invatat intr-un timp atat de scurt (8 luni?)
Layers, cross-hatching, magic wand, select, deselect: sunt cuvinte magice pe care le rostesc pe sub gluga hanoracului rosu, imprumutat („you look like a sorceress”). Dar iata ca paginile ma asculta, desenele realizate traditional, „de mana”, se transforma digital in timp ce eu privesc uimita minunea, de parca totul s-ar intampla fara ca eu sa-mi aduc in vreun fel aportul. Bat incantata din palme: „Fane, de data asta arata perfect!” Si plusez cu o sticla de vin rosu pe care o voi cumpara din banii pe care ii voi castiga din vanzarea borsurilor (if!)

Plec spre metrou cu rucsacul in spate. Voi ajunge mai repede la munca decat de obicei asa ca decid sa mai stau cateva minute la fanatana. De cand port laptopul cu mine peste tot am tedinta sa ma asez pe o banca sau direct pe bordura si sa scriu de cate ori imi vine inspiratia. De data asta nu vreau decat sa trec in revista culorile toamnei. O parte le am aici, in fata ochilor mei, pe altele le rememorez. Vad frunze galbene si aramii si maro deschis. Peste unele pasesti pentru a le auzi cum se frang crocant sub talpile tale, in unele iti afunzi picioarele, ca intr-o apa vegetala, asa cum am facut week-end-ul asta la Corbu cand am lasat valurile sarate ale marii sa-mi intre in cizme. Plaja era pustie, vantul batea cu putere ridicand bariere amenintatoare de spuma („Marea Neagra nu este tocmai cea mai buna optiune daca vrei sa inveti sa inoti”), nisipul ud capatase nuante cenusii. La intoarcere am vazut un apus rosu pe autostrada aproape pustie in timp ce Wolox masura in continuare cei aproape 31.000 de kilometri parcursi impreuna.
Mai sunt frunzele rosii de iedera pe care le-am vazut in Herestrau si frunzulitele de un galben pal pe care le-am gasit intr-o dimineata, pe capota masinii. Inchid ochii si vad deasupra un cer azuriu si argintiul unei aripi de avion vazute prin hublou. Nori albiciosi, cenusa dintr-un plic pe care l-am purtat cu mine la Universitate, dragoni albastri si mov, un perete vopsit in negru si silueta alba a unui copac stilizat pictat intr-un colt, o chitara lacuita pe care o cheama Jane si un pahar cu picior in care a mai ramas un strop de vin sangeriu.

*****************************************

Ma afund in toamna ca intr-o cada plina de culori. O sa ies pictata neuniform, lasand urme umede pe gresia din baie, apoi o sa-mi fac un ceai cald si, in timp ce voi privi aiurea pe fereastra, imi voi tria sentimentele si gandurile apoi le voi aseza frumos in cutiute si borcanase pentru a le pastra nealterate peste iarna…

Anunțuri