Desenez pentru mine


Nopti albe, rasarituri rosii. „Cu cat te trezesti mai devreme, cu atat ai mai mult timp la dispozitie pentru a trai”, imi explica medicul psiholog in urma cu 4 sau 5 ani, intr-una din putinele sedinte la care am acceptat sa merg. Era o data ca niciodata, pe vremea cand luam Xanax zilnic si dormeam in medie 12 ore pe zi. Atunci nu puteam sa accept ca ziua incepe la ora sapte dimineata (in timpul verii chiar mai devreme) si ca poti exploata la maxim fiecare minut pe care viata ti-l ofera cu atata generozitate. Uram atat de mult primele raze de soare si cantecul disperat al pasarilor incat simteam nevoia sa-mi pun perna pe cap si sa ma ascund cat mai bine in patura calduroasa pentru a nu fi nevoita „sa ma arunc in viata” si sa iau decizii pentru care nu ma simteam inca pregatita. Dar iata! astazi sunt aici, clipele alea de cianura si de contorsionare sufleteasca s-au pierdut in ceturile alburii ale toamnelor care s-au perindat de atunci in calendar, iar peste ele s-au asezat vreo 5 covoare diferite de frunze aurii.

………
La Universitate este aproape pustiu. Cativa trecatori si nelipsitii porumbei de la fantana. Imi beau cafeaua cu Fane, undeva in spatele spatiului dechis publicului, si constatam amuzati ca in 5 ani, de cand suntem prieteni, n-am avut niciodata timp pentru acest ritual matinal atat de comun. Magazinul este inca inchis, calculatoarele, telefoanele si tabletele sunt in stand-by, e cald si liniste si parca iti vine sa atipesti putin, cu fruntea sprijinita de una din mesele alea acoperite de brosuri, oferte si contracte. Imi amintesc, ca prin vis o noapte alba pe care am petrecut-o in alt magazin Orange, band cappuccino si ascultand muzica in surdina. Eram studenta, eram in Galati, era unul din momentele alea pe care crezi ca-l vei purta cu tine zi de zi in amintire, dar iata ca timpul vindeca intr-adevar aproape orice rana, de la micile zgarieturi pana la operatiile pe suflet deschis.

(mai mult…)

Anunțuri

“Asta e muzica de pijamale”. Incrunt sprancenele si mi-o imaginez pe Laura in pijamaua ei verde, din facultate, in care as fi incaput de doua ori in lungime (Laura e mult mai inalta ca mine), cu ochelarii pe varful nasului, analizandu-mi playlistul cu severitatea si sarcasmul lui Carac, cel mai de temut prof pe care l-am avut in cei patru ani de filologie.

Ma asez mai bine pe scaun, in fata celor doua monitoare, si citesc mai departe (distanta de vreo 300 de kilometri care ma desparte de Laura poate fi survolata cel mai simplu pe Facebook): “Este genul ala de melodie…de buna-dispozitie, de ascultat dimineata pe stomacul gol, cand sta pijamaua shui pe tine si ai parul in toate partile”.

Zambesc. Imi amintesc de noptile albe in care incercam sa ingrasam porcul in ajunul examenului (si de cele mai multe ori chiar reuseam!), cand faceam mii de scheme pentru a structura sutele de pagini de vorbarie inutila, pana cand simteam ca nu mai stiu nimic, iar creierul intra fortat in stand-by; era momentul in care incepeam sa ma panichez si sa ma intreb daca voi putea promova si daca voi reusi s-o ajut si pe Laura, blocata de cateva ore bune la jumatatea cursului. Apoi urma destinderea, hazul de necaz pe seama noastra si a altora (acum 7 ani retelele de socializare erau slab conturate, altfel am fi avut un subiect inepuizabil de barfa), gustarea de dupa miezul-noptii alcatuita din “ce se mai gasea prin casa” (de multe ori combinatii nefericite de paine cu margarina si conopida murata), niste muzica de “trezit neuronii” si din nou la studiu.

(mai mult…)

Don Quijote a pus pariu cu Sancho Panza ca-si va gasi o slujba mai bun in vreme de criza. Mai buna adica sa-i mai ramana doi firfirici la finalul lunii incat sa-si vacsuiasca cizmele si sa bea un paharel de tequila botezata cu apa la balciul din sat. La prima casa a renuntat de mult in schimb tine mult la prima pelerina care ii serveste pe post de cort sau de fata de masa, dupa caz. Pana nu demult lucra la un singur stapan: o balarie ici, o balarie colea, la finalul lunii pica banu’. Nu mult, dar le ajungea amandurora, pana i s-a nazarit batranului ca el poate mai mult si ca ar fi timpul sa porneasca intr-o noua aventura. Lupta cu morile de vant, in plina criza?Asta da provocare!

(mai mult…)

Cu o saptamana in urma m-am inscris si eu la concursul initiat de Pagini Aurii, in echipa lui Cabral. Dar cum uneori mi se intampla sa am un ghinion fenomenal (vezi postul precedent), widget-ul meu nu arata „ca la ceilalti” ci asa cum se poate observa cu usurinta in partea din dreapta jos.

Asa ca mi-am facut widget-ul meu propriu (stiu ca nu mai am nicio sansa sa castig dar asa, din principiu) si…guess what! – n-am avut nevoie de ajutorul celor de la programare!

Asadar…Cabral 4 China. Go go go!:))

Este banda desenata la care tin cel mai mult chiar daca acum, dupa 5 ani, am inceput sa-i gasesc suficiente defecte. In schimb ideea de la care am plecat mi se pare si acum originala, cu toate ca ulterior am mai intalnit-o, sub diferite forme, in cateva filme de desen animat de generatie noua . Pentru unul dintre personaje, gangsterul Mike Angelo, vreau sa-i multumesc unui prieten din facultate care trebuia sa-mi fie partener in acest proiect dar care a renuntat pe ultima suta de metri.  Miza era destul de mare: o expozitie in standul unei edituri foarte cunoscute din Romania,  specializata in literatura  pentru copii, pentru cele mai bune benzi desenate trimise pana la o anumita data.

(mai mult…)

Primul lucru pe care l-am desenat dupa ce am invatat sa tin creionul in mana a fost….o rata cu schiuri. Nu ma intrebati de unde aceasta asociere originala pentru ca in curtea bunicilor nu exista la vremea aia picior de rata, daramite cu skiuri atasate,  iar in anul de gratie 1986 nu s-a tinut nicio olimpiada de iarna care sa fi fost transmisa la TVR.

(mai mult…)