Jobbing in Disturbia


Nici nu-ti dai seama cat de simplu e. In ultimii doi ani si jumatate ti-ai facut atatea scenarii despre cum va fi, incat in momentul „te zero”, cand ajungi in cele din urma „s-o faci”, totul pare ireal: mana scrise singura (termurand, desigur)  „Domnule Director, subsemnata….bla bla (o sa-mi agat la butoniera bla bla-ul asta, ca o decoratie de soldat ranit pe campul de prietenie, ca sa-mi aminteasca din cand in cand sa nu mai am atata incredere in oameni) va rog sa-mi aprobati cererea de demisie”. Din punctul ala, in care adaugi semnatura, totul devine limpede si calm: buza prapastiei, o vezi dar nu te arunci; nu-ti mai e teama, nu mai ai ce pierde, din contra: ai o noua sansa pe care trebuie s-o valorifici la maxim, un nou drum care ti se deschide in fata si chiar daca stii ca ai devenit extrem de pesimista in ultima vreme, te gandesti asa, cu un zambet tamp pe chip, ca poate va fi mai bun.

Da, am ales sa-mi dau foc intr-un loc public, in „vazul lumii”, cum ar fi zis mamaia acum cativa ani cand putea sa vorbeasca, de dragul unui principiu. Desigur, nu mizez deloc pe faptul ca un cavaler in armura de aur va veni sa-mi rasplateasca gestul de erosim-kamikaze, dar sunt extrem de impacata cu mine. Bovin de impacata cu mine, as putea spune. Am ales sa fiu OM si, chiar daca asta nu mai conteaza pentru multi dintre contemporanii mei, am certitudinea ca in fiecare dimineata, atunci cand ma voi duce sa ma spal pe dinti, voi privi in oglinda si nu la periuta sau, mai umilitor, la picioare.

…Si poate ca OMUL din mine (sau ceea ce a mai ramas intreg din el), va avea in curand ocazia sa demonstreze ca este si un bun profesionist….

Astept 135-ul in statie de 20 de minute. Nu sunt sigura ca mai vine la ora asta, dar nu mai conteaza. E momentul ala de claritate in care mintea devine limpede si rece ca o apa de munte, iar respiratia e rara si abia perceptibila. Timpul se opreste in loc, iar privirea – asa imi imaginez eu – devine taioasa, in timp ce ochii capata un luciu metalic.

Nu e prima data cand scriu dupa ce am baut. “Vreau crema de whiskey”, i-am zis lui John in timp ce termuram in statie cu telefonul la ureche, “sa serbam in p*** mea f*** asta de tara in care oamenii capabili primesc fix o p***”.

(mai mult…)

Un banner lipit pe usa de la garaj, pe care n-am vrut sa-l vad cu “ochii mei”, anunta ca vila in care lucram a fost scoasa la vanzare. Mi-am luat paharul cu suc si am iesit pe balcon, in coltul in care obisnuiam sa stau la soare, cu picioarele incrucisate sub mine si cu ochii inchisi. Coltul de plans, coltul de barfit, coltul de luat decizii, coltul „de amintit”. E primavara. Soarele se uita la mine curios, ca si cum nu m-ar mai fi vazut de ceva timp: de asta-toamna, cand totul in jur era galben si bland si crocant. Soarele a invins din nou in acelasi ciclu milenar si totusi victoria lui ma bucura la fel de mult in fiecare an : zapada s-a topit, pisicile dorm pe acoperisuri. Primavara mea e aici. Si totusi nu am ce sarbatori. Tudor Gheorghe si-a cantat melodia aproape in surdina, la ora 00:01, pe data de 1 Martie: fetele dormeau in camera cealalta iar mufa boxelor era dezlipita, asa ca imnul glorios al primaverii n-a mai rasunat triumfator prin ferestrele larg deschise. A doua zi m-am simtit prea batrana, prea Oana ca sa reiau ritualul, apoi am uitat…

(mai mult…)

Desi am enorm de munca (as usual), vreau sa scriu pe blog. In fond mi s-a zis ca este un job de cacat (la propriu), de unde nu am cum sa avansez. Ah, dar cine isi dorea sa avanseze? Pana de curand (acum jumatate de an?) imi doream sa fac lucrurile bine. Perfectionista mamii! Astazi, in momentul t zero, imi doresc doar sa supravietuiesc. Sa-mi supravietuiesc. Andreea, touché! Trebuie sa rezist 10 ore, in medie, fara sa-mi creasca tensiunea de la Red Bull si fara sa-mi pocneasca vreo vena, din varii motive. Trebuie sa-mi tin haosul sub control, dozat – cate o izbucnire pe zi – ca sa nu curga apa sarata in tastatura si ca sa nu intru pe lista cu “oameni buni de dat afara”. De parca mi-ar pasa. Oricum, am zile in care aproape ca-l rog pe Bogdan sa ma dea afara: daca eu nu pot sa-mi trag singura sutul in cur mobilizator, atunci poate se milostiveste altcineva. Doar pentru asta sunt prietenii, nu?

Fac conversatie cu Anca, in bucatarie. Anca s-a sacrificat sa mearga pana in Kaufland, in fusta, peste nameti (sau “peste zapezi”, cum imi place mie sa spun cand c** metafore) si s-a intors cu meniul zilei pentru doua persoane: eu si ea. Piureul e cald, pieptul de pui arata bine. Oare mi-e foame? Mancarea e buna – sau cel putin acceptabila (stiu pentru ca am mai mancat de la Tip Top), insa azi are gust de papura. Anca intreaba ceva, eu ii raspund altceva. Cred ca era vorba despre ce am facut la munte. Anca mi-e simpatica (prostul obiecei de a ma atasa de oameni ca un caine abandonat, care simte nevoia bolnava de afectiune) dar astazi mi-e greu sa vorbesc, sa scriu, sa mananc, mi-e greu sa…orice si ma intreb cum s-o fi simtit mama in primele minute dupa operatie cand, abia coborata de pe targa, incerca sa formuzele cu greu intrebarea care o framanta de cand se internase: “S-a terminat?Sunt bine?”

Vreau un Red Bull. De fapt as vrea sa beau o tarie, sa beau doua tarii, sau 5, sau 7 (ca in jocul cu portocalele: “ As manca o portocala”. Iar Numarul Unu raspundea: “De ce una si nu Trei?” La care Trei pasa pisica lui Sapte, spre exemplu, si tot asa). Mi-am pus in cap ca nu rezist pana la final fara Red Bull asa ca ma duc sa-mi cumpar unul.

La Baba e mai frig decat a fost la noi, vineri, cand n-a mers centrala. Usa plange deprimant: ding dang, ding dang! E atat de pustiu pe strada, in oameni, in magazin, incat in locul zapezii suflate de viscol ma astept sa intre o pala de vant amestecata cu nisip si niste ciulini calatori, asa cum vezi in western-uri.

Baba coboara cu pasi grei scarile de lemn. E mereu ursuza si expeditiva. N-o place nimeni. Tocmai din cauza asta a fost botezata “Baba”,  desi nu are foarte mult peste 50 de ani. Azi baba are nasul rosu. Nu e de la frig. Lacrimile i se scurg pe obrajii aspri si se innoada sub barba. Fata insa e la fel de inexpresiva, ca a unui actor prost care nu stie sa mimeze plansul si atunci regizorul si directorul de platou sunt nevoiti sa-i picure pe obraji lacrimi false, de apa distilata, pentru a da impresia de veridicitate. Baba plange. Eu zambesc. Din afara pare sadic, inuman. Dar eu stiu de ce zambesc. Daca baba plange inseamna ca umanitatea, sensibilitatea, nu sunt simpli termeni de DEX. Daca baba plange, omenirea mai are o sansa. “Cine crede ca ma intelege mai bine decat o fac eu, este rugat sa-si traga o palma” – statusul pe care as fi vrut sa-l pun dimineata pe Facebook. Desigur, n-ar fi impresionat pe nimeni. Nici macar eu nu mai cred in principiile si in trairile mele dezorganizate, cu  parfum fals de katharisis. Poate astea mergea pusa pe Faceboook. A, am uitat. Nu mai am Facebook. Si totusi viata merge mai departe….

Astazi nu sunt nici deprimata, nici vesela, nici entuziasta, nici trista. Astazi stau pur si simplu pe banca lui Iona din mijlocul marii, cu capul sprijinit in maini si ma analizez.

Am fost acasa si mirosea a fum si a toamna. Am stat in masina, in curte, acultand muzica – asa cum obisnuiam sa fac in adolsecenta, cand invatam pentru examene sau cand imi doream sa visez in liniste – si frunzele galbene se scuturau pe parbriz iar universul intreg era impacat cu el insusi. As fi vrut sa raman acolo o vesnicie, in starea aceea de atemporalitate, acoperita de frunze, privind catre linia orizontului unde ziua scurta de toamna se sfarsea in nuante de rosu si grena, facand loc primilor luceferi.

Astazi m-am intors in Bucuresti si cuvintele imi sunt putine. Pana si visul pe care l-am purtat cu mine pe tren si in care incepusem sa cred a inceput sa paleasca: eu nu voi ajunge niciodata sa lucrez la Carturesti.

Este luni si probabil ca scrisoarea mea, pe care am purat-o in mana ca pe un tofeu in cautarea unui oficiu postal, a ajuns deja la destinatie. “Ce desen frumos!”, s-a mirat functionara de la ghiseu in timp ce timbra plicul si in acel moment am crezut cu adevarat ca orice este posibil, numai sa-ti doresti din tot sufletul: daca femeia aceea care nu ma cunoastea  putea sa aprecieze un desen facut in graba pe un plic, oare cel (sau cea) care va deschide plicul si va vedea toate materialele pe care le-am asezat cu emotie inauntru nu va fi daca nu surprins cel putin curios sa ma cunoasca?

Apoi cateva zile dupa aceea am plutit pe strazi cu convingerea ca testul prin care trec se apropie de sfarsit si ca mai am de raspuns doar la cateva intrebari simple. Apoi voi primi calificativul sau nota finala sau permisul de trecere spre alta etapa a vietii si totul va fi bine. Iar timpul va fi din nou ingaduitor cu mine asa cum era cu oamenii din vremea lui Moromete.

Dimineata m-am trezit insa intrebandu-ma din nou ce caut aici, in Bucuresti: un ecou al unui vis in care cineva cunoscut – dar nu mai tin minte cine – ma intreba de ce am schimbat toamnele lungi si calme din provincie cu toamnele reci si agitate din Bucuresti. Din acel moment am simtit sau mai exact am stiut ca nimeni de la Carturesti n-o va cauta pe fetita care a acceptat sa traiasca intr-un oras mare, alaturi de oameni mari, pentru a deveni cineva. Adica un om intelept, cu o carte pe cap, asa cum sunt cei care merg la Carturesti.

Maine ma voi duce la Carturesti, dar nu pentru a plange in fata vitrinelor si a rafturilor cu carti ci pentru a-mi invinge o slabiciune: cea de a crede intr-un vis. Nu vreau ca infrangerea sau refuzul sa ma ia prin surpindere. Vreau sa-mi castig prin lupta dreapta cu mine insami puterea de a-mi parjoli singura pajistile si padurile din suflet in calea dezamagirilor care probabil vor sa vina. Iar dupa ce totul va fi ruina voi putea in cele din urma sa bocesc visele pierdute cu gandul la realizarile care vor veni.

Pentru ca atunci, ca si inainte de a trimite scrisoarea, nu voi mai avea nimic de pierdut…

P.S. Este prima zi in care lucrez ca si colaborator la UTV…

Primul imbold ar fi sa fug. Sa las balta visele de glorie, faptele de arme, promisunea facuta in fata tabloului lui Gutza din sufragerie ca ma voi apuca de cantat manele abia dupa ce-mi voi epuiza toate sansele la un loc de munca cinstit si pariul facut cu prietenii si cunsocutii ca-mi voi gasi ceva decent de munca la maxim doua luni de la semnarea actului de divort de fostul job.

M-am saturat sa ma trezesc in fiearcare dimineata verificand mailul cu entuziasmul idiot cu care cainele lui Pavlov isi asteapta ratia de hrana salivand in eprubetele cercetatatorilor si, daca s-ar  putea, as vrea din tot sufletul sa ma vindec de obsesia de a mazgali doua – trei cuvinte pe blog, poate-poate se impiedica vreun zoso “de nisa” mine, isi rupe piciorul, ma umple de rahat pe blogul lui si gata traficul!

(mai mult…)

– Ce vrei sa te faci cand vei fi mare? , au intrebat-o intr-o zi oamenii mari pe fetita iar ea a raspuns repede “doctorita” pentru ca tocmai invatase poezia “O fetita cu fundita/ Se ducea la gradinita/ Sa se faca doctorita”. Dar in scurt timp fetita si-a dat seama ca nu poate lega o rana, nici impleti, nici creste flori si de ciuda a inceput sa scrie si sa deseneze.

Oamenii mari dadeau din cap sceptici. “Invata sa gatesti”, ii spunea bucatarul. “Oamenii mari vor avea intotdeauna nevoie de hrana si o vor pune mai presus de titluri si averi”. “Fa bani”, ii spunea mereu bancherul. “Oamenilor mari le place sa stranga bancnote colorate pentru ca acestea ii fac sa se simta mai importanti iar viata li se pare mai usoara”. “Invata sa rastalmacesti cuvinte”, ii spunea si avocatul. “Oamenii mari vor sa fie mintiti pentru ca si ei, la randul lor, s-au obisnuit sa-i minta pe ceilalti.”Dar fetita nu dorea sa ajunga ca ei, voia doar sa fie lasata in pace.

(mai mult…)

Pagina următoare »