Living in Disturbia


Cu accent pe e si cu „s” intre doua vocale care se pronunta „z”. Vreau sa scriu, sa desenez sa dansez sau sa plutesc?

Tic tac, tic tac, i am running out of time again. Nu-mi mai este frica. Sentinta s-a dat la inceputul anului: cu sticla la gura, plonjand in viata.

Nestatornica exact ca balaria aia uscata, purtata de vant. Nu stiu cum ii spun astia in western-uri, dar mamaia o numea tartan. Cu „a” din „i”. Oricum, la naiba cu diacriticele: am varsat ceara pe laptop noaptea trecuta, nu mai am chef sa le caut, dar intelegeti voi.

Pacea dinainte de agitatia si falsitatea sarbatorilor, aici, pe covorul marilor infrangeri si al marilor victorii. Nu am nimic si totusi am aproape totul. Secretul? Lipsa radacinilor. Muschiul, lichenii, regnurile vegetale inferioare: am invatat de la ele secretul de „a te adapta in orice conditii”. Sigur ca vreau o casa cu  o camera in stil japonez in care sa mancam noodles si sa bem rose. Cu accent pe „e”. Ma uit in ochii tai, ma uit in ochii lor si stiu ca, intr-un punct, si eu si-au dorit poate acelasi lucru.

Intre  doua certutudini, „acum” si „maine”, pluteste iluzia unui viitor cu un rucsac in spate, prin Europa. Nu vreau daruri de Craciun, nu vreau petrecere de Revelion, nu vreau nici stralucirea mincionoasa a luminilor de la Radisson asa cum le-am vazut sambata trecuta, in rochie neagra, dupa 3 pahare de vin nobil. Vreau viza aia care sa ma scoata de aici si sa-mi rezolve toate problemele, ca un Deus ex Machina picat la fix.

Cheers! A mai ramas ceva vin pe fundul unei sticle. Sa bem pentru sariturile in cascada si pentru curajul de a invata sa inoti pe o mare agitata!

Anunțuri

Memento: Acum cateva luni, pe la ora 1:00, deschideam o sticla cu crema de whiskey si postam pe blog cateva ganduri nu tocmai optimiste despre actualul job si despre situatia incerta din tara.

Cate se pot schimba din martie pana acum? Destule. Sunt la al treilea job in doar 6 luni – si anul nu s-a incheiat inca!:) – iar la fantana de la Universitate, unde am aruncat niste cenusa dintr-un plic si mi-am pus o dorinta cu cateva luni in urma, mii de oameni au iesit in strada cu speranta ca, macar in al 12-lea ceas, vor putea schimba ceva. M-am numarat si eu printre ei desi mesajul meu era mai mult politic si mai putin ecologic, am impartit cu oamenii pe care ii stiam placinta cu mere si ceai, am strigat cat m-au tinut plamanii in timp ce agitam o sticla plina cu pietricele si am mers prin mijlocul bulevardului cu sentimentul emotionat ca fix in momentul ala scriem istoria, dar nu cum ne-o dictau ei ci asa cum am fi vrut noi sa fie.

Aseara, tot la ora 1 aproximativ, am deschis o sticla de vin si, in fata laptopului, am ridicat un pahar in cinstea tuturor lucrurilor bune care mi s-au intamplat in ultima perioada dar si a povarnisurilor pe care a trebuit sa le urc ca sa fiu cea de acum. Acum, aici, acolo, la 1000 sau 2000 de km, pentru o cauza comuna. These days are ours!

Discutie nocturna despre vise. Cu ocazia asta am inceput sa citesc Sandman, al lui Neil Gaiman. Creepy la inceput, apoi plina de simboluri. Cred ca voi face si un fan art, atunci cand voi avea mai mult timp. Din nou, dorm cam 5 ore pe noapte. Paradoxal, nu ma simt obosita. Nici nu plutesc, nici nu ma tarasc. E cum ar trebui sa fie, carevasazica. Oare voi inceta vreodata sa ma mai observ? Oare ma voi plictisi vreodata sa tot iau notite despre mine si despre modul in care evoluez emotional, social, ca individ?

Imaginea aia…am gasit-o azi in trash. E la fel de actuala, desi am ezitat inainte de a ma decide daca s-o distrug sau s-o scot din purgatoriu. „Redeem”. Mi-am amintit aseara cuvantul asta si, inainte sa-l folosesc, l-am trecut prin Google Translate. Dap, inseamna tot aia. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult de cand eram in facultate.

(mai mult…)

Am decis sa tratez cu seriozitate apropierea lui 30. Am schitat asadar o lista cu toate chestiile pe care ar trebui sa la fac pana in februarie bla-bla dar n-am bifat pana acum niciuna. Desenez, desenez si iar desenez. Cristina ma intreaba daca am mai scris. Nope. Scrisul e un proces fluid: cand te asezi in fata foii albe si tastezi primul cuvant, pornesti intr-o calatorie cu o destinatie necunoscuta. Niciodata nu stiu despre ce voi scrie sau cat de repede ma voi plictisi si voi abandona totul. In schimb, desenul este un proces mult mai rational pentru ca presupune o anumita strategie, o oarecare organizare, un plan de bataie. In manga, cel putin, nu te apuci sa arunci linii la intamplare ci mai intai de toate vizualizezi asezarea in pagina, „intuiesti” cum ar trebui sa arate fiecare pannel si cum ar trebui „sa curga” actiunea.

Dar sa revenim la varsta de 30. Imaginea aia  din vis revine constant in ultima vreme si asta este cat se poate de ciudat pentru ca nu are, aparent, nicio legatura cu vreuna din amintirile mele recente. Oare nu i-am acordat importanta cuvenita? Oare exista o simbolistica mult mai profunda pe care ar trebui sa o inteleg? Abureli. Exista doar placerea de a analiza si de a ma cufunda in teorii ca intr-o apa calduta, parfumata cu sare de mare si uleiuri.

(mai mult…)

Din moment ce am decis ca vreau sa fac chestia asta, se presupune ca trebuie sa cred. De unde rezulta ca si credinta devine, uneori, un act de vointa. Recunosc insa ca sunt  si dimineti cand ma trezesc si cred pur si simplu: adulmec aerul, deschid larg ochii si sunt sigura ca se va intampla ceva, un miracol incredibil, ascuns intr-o intamplare banala sau declansat de ea. Dar asa cum spuneam si alta data, cu prilejul altei divagatii, daca minunile are creste pe orice santuri, ca buruienile, n-ar mai fi minuni ci intamplari obisnuite , care ar trece neobservate. (Asadar traim inconjurati de minuni dar le tratam cu indiferenta, in asteptarea acelor minunilor care sa sparga tiparul, sa socheze, sa rastoarne ierarhii).

La metrou. Deschid geanta si verific daca plicul este acolo. Stiu sigur ca l-am luat, dar ma linisteste sa-l scot si sa-l privesc din cand in cand; ma simt ca un mesager, ca un cavaler care trebuie sa treaca prin tot felul de probe pentru ca, in final, sa poata depune ceremonios, in mainile domnitei iubite, artifactul dorit. Plicul meu este unul banal, alb, cu logo-ul orange si cu un mesaj de sfantul Valentin (?!). Era primul pe care l-am gasit in teancul de coli, schite si mazgaleli, dar in momentul asta este cel mai valoros plic din lume pentru ca in el se afla Ceva. (Rabdare, sa ajung la Universitate si veti vedea ce!)

(mai mult…)

Ma caznesc cu niste cirese si scuip samburii in strada, de pe terasa. Imi aduc aminte de Luchi si de ploaia cu pietre care se abatuse peste cerdacul conului Neculai („ingerii mananca cirese hultoane si scuipa samburii pe casa”). Dau un search pe Google: doua postari anemice pe niste bloguri, si alea despre ultimul capitol al cartii in care Luchi moare, adica descopera ca o cheama de fapt Luciana (?) – nici eu nu mai tin minte – moment in care realizeaza ca lumea fabuloasa a copilariei se sfarsise o data cu primul sunet de clopotel.

Au inflorit argintiii. Imi vine sa ma plec in fata lor, sa le scriu o poezie, sa le cant un cantec, dar ar fi prea patetic. Cand ploua miroase a ceai. Iti intra in haine, in pori, in suflet. As vrea sa plec si totusi parca as vrea sa raman. Unde sa mai plec? Fuga-fugii: urmatoarea oprire ar trebui sa fie Japonia sau un oras european. Nu stiu care.

Ma doare putin, surd, ca prin vis. Am inceput sa dorm mai bine, sa mananc mai bine, sa scriu mai rar si sa desenez din cand in cand: reversul medaliei. Totusi, am ramas un intreg. Miezul e inchegat, doar marginile se mai stirbesc si se mai deformeaza. In schimb, alchimia e sincera si ireversibila: devin un metal dur, uniform, rar – nu conteaza catalizatorii care au intervenit in acest proces, ei doar „si-au adus aportul” in timp ce eu „am devenit, m-am format”.

Ma privesc in oglinda: tot eu. O descoperire atat de socanta tocmai prin previzibilul pe care il presupune. Normal ca eu: si peste x ani tot eu. Poate cu mai multe riduri pe-afara si in interior, ceva mai calma, ceva mai impacata, ceva mai Yin si Yang, dar tot eu. Poate ca in prima faza voi fi putin socata sa ma aud strigata cu alt nume „pe mine ma cheama Luchi / pe mine ma cheama Oana”, insa va fi tot o formalitate: numele  (substantivului i se spunea candva nume, do you get de point?) este o simpla conventie, o „abstractiune”, dle Caragiale sau Maiorescu sau Coseriu sau Culianu, menita sa desemneze (a se citi „controleze”) o realitate versatila, care iti poate scapa usor din mana.

*****

Astazi mi-am propus sa-l extrag pe 1 din paranteza aia in care apare uneori pe Facebook sau pe Gmail. Cred ca pana la finalul programului o sa-mi iasa:)

Neschimbati in fata vietii si a mortii. A extazului si a agoniei. Nu, n-am inebunit. Incerc sa scriu reteta „traitului” pe un ambalaj de ciocolata neagra, belgiana.

Si iata, Iov avea multe camile si asini si pamanturi. Apoi Dumnezeu i-a luat tot si apoi i-a daruit mult mai mult decat avusese inainte, apoi i le-a luat si pe acestea pentru a-l incerca si iarasi i-a dat altele in schimb. Progresie aritmetica divina. In final vom intelege de ce, dar acum e bine asa ca hai s-o numim „pregatire pentru o dimensiune viitoare mai buna, in care totul va avea note explicative”.

 

(mai mult…)

Pagina următoare »