Loc de dat cu lacrima…


Bag cheia in contact si plec. E duminica seara. Maine cine lucreaza? Habar n-am. Aia la costum si cu MacBook-uri. Mi-am stabilit o raza de vreo 100 km in jurul Bucurestiului in care sa evadez. Nu stiu exact unde o sa poposesc: asa putea cauta pe Google sau, la fel de bine, asa putea da cu banul. Nu conteaza. Nu mai conteaza. Exista o limita a suportabilului care, o data depasita, iti reda dreptul de a face fix ce vrea  muschiul tau,  inclusiv sa vorbesti porcos pe propriul blog.

Primii 31 kilometri de autostrada sunt ai mei. Asa am decis anul trecut, cand inca mai visam. Desigur, sunt si cei mai dezastruosi: fisuri, gropi, dale neregulate care fac volanul sa trepideze. Si cu toate astea, aici am dat cele mai infocate recitaluri, aici pot gusta libertatea in stare pura, cu The Killers si Runaways si sangele care clocoteste in vene „But I got the tendency to slip when the nights get wild / It’s in my blood”, cu tot entuziasmul planurilor de viitor si perspectiva viselor neincepute dar posibile.

(mai mult…)

De cand cand cu noul job, merg zilnic cu doua statii de metrou mai mult. Evident, sunt mult mai stresata si nu mai am timp sa meditez cu castile in urechi sau sa discut cu vocile contradictorii din capul meu. Vineri totusi, in drum spre casa, am acceptat cu usurare invitatia unui cocalar tipic (da, genul ala cu cercel in ureche si cu telefon galagios) de a ma aseza in locul lui, asa ca a fost prima data in ultimele doua saptamani cand am dat play si, cu ochii inchisi, mi-am facut in cele din urma timp sa ascult in voie muzica mea, aia de autostrada si de trait in trecut. Asa s-a nascut intrebarea: daca as fi un dragon si cineva m-ar strapunge cu o sabie intr-o lupta pe viata si pe moarte, oare cum ar suna strigatul meu? (Desigur, nimeni nu si-a dat seama ca in spatele acestei alegorii se ascundea de fapt un moral scazut, un nas rosu si niste ochi in lacrimi: lumea era prea ocupata sa atipeasca, sa citeasca, sa se tina strans de bare etc. iar gandurile nu apar scrise cu Comic Sans MS, in speech bubbles de forma norisorilor, ca sa genereze dezbateri la metrou).

Oana stresata, obosita, alarmata, agitata s.c.l si-a rapuns asadar singura la intrebarea cu dragonul: Strigatul unui dragon este un amestec de durere, furie si maretie. Niciun dragon nu s-ar lasa rapus fara lupta, prin urmare strigatul lui ar fi unul de razboi.

(mai mult…)

Astept 135-ul in statie de 20 de minute. Nu sunt sigura ca mai vine la ora asta, dar nu mai conteaza. E momentul ala de claritate in care mintea devine limpede si rece ca o apa de munte, iar respiratia e rara si abia perceptibila. Timpul se opreste in loc, iar privirea – asa imi imaginez eu – devine taioasa, in timp ce ochii capata un luciu metalic.

Nu e prima data cand scriu dupa ce am baut. “Vreau crema de whiskey”, i-am zis lui John in timp ce termuram in statie cu telefonul la ureche, “sa serbam in p*** mea f*** asta de tara in care oamenii capabili primesc fix o p***”.

(mai mult…)

“Asta e muzica de pijamale”. Incrunt sprancenele si mi-o imaginez pe Laura in pijamaua ei verde, din facultate, in care as fi incaput de doua ori in lungime (Laura e mult mai inalta ca mine), cu ochelarii pe varful nasului, analizandu-mi playlistul cu severitatea si sarcasmul lui Carac, cel mai de temut prof pe care l-am avut in cei patru ani de filologie.

Ma asez mai bine pe scaun, in fata celor doua monitoare, si citesc mai departe (distanta de vreo 300 de kilometri care ma desparte de Laura poate fi survolata cel mai simplu pe Facebook): “Este genul ala de melodie…de buna-dispozitie, de ascultat dimineata pe stomacul gol, cand sta pijamaua shui pe tine si ai parul in toate partile”.

Zambesc. Imi amintesc de noptile albe in care incercam sa ingrasam porcul in ajunul examenului (si de cele mai multe ori chiar reuseam!), cand faceam mii de scheme pentru a structura sutele de pagini de vorbarie inutila, pana cand simteam ca nu mai stiu nimic, iar creierul intra fortat in stand-by; era momentul in care incepeam sa ma panichez si sa ma intreb daca voi putea promova si daca voi reusi s-o ajut si pe Laura, blocata de cateva ore bune la jumatatea cursului. Apoi urma destinderea, hazul de necaz pe seama noastra si a altora (acum 7 ani retelele de socializare erau slab conturate, altfel am fi avut un subiect inepuizabil de barfa), gustarea de dupa miezul-noptii alcatuita din “ce se mai gasea prin casa” (de multe ori combinatii nefericite de paine cu margarina si conopida murata), niste muzica de “trezit neuronii” si din nou la studiu.

(mai mult…)

Niste oameni care isi petrec in medie 9 – 10 ore pe zi intr-un loc care uneori devine insuportabil din cauza stresului, a ritmului alert si a confilctelor de interese, s-au mobilizat ad-hoc pentru a face un gest frumos. Nu conteaza unde, cum si de ce. Conteaza doar ca, la finalul unei zile nebune, am trait pe viu emotia pe care au simtit-o cei invitati pe platourile emisiunilor gen Surprize Surprize  (admitand ca toate aceste cazuri erau reale si nu regizate). Povesteam intamplarea cuiva din afara si abia puteam sa ma stapanesc sa nu plang –  desigur, este deja stabilit ca ma numar printre persoanele hiper-sensibile dar am simtit ca, pentru cateva ore, toate feresterele si usile baricadate s-au deschis spre un unic si insorit tarm de mare.

Maine vom reveni la viata “normala”, cu replici acide, injuraturi si comentarii soptite printre dinti, ne vom ascunde emotiilor in spatele mastilor suprapuse insa minunea….banala a acestei zile mi-a restaurat, macar pentru o vreme, increderea in oameni. Desigur, nu va trece mult pana cand voi fi din nou dezamagita but…this is life. And that’s the beauty of it!

Cred ca as putea enumera dintr-o suflare, fara sa ma gandesc, peste 50 de locuri diferite in care am plans. Preferatul meu este insa plansul la metrou. Stai asa, aruncat de soarta pe un scaun, cu castile in urechi, si in timp ce te uiti la incaltarile celui din fata ta, lacrimile curg pe maini, se preling pe geanta si in final se contopesc cu baltoacele de zapada topita adusa pe talpi, de afara. Cand plangi la metrou ai impresia ca oamenii empatizeaza cu tine si parca te simti mai bine. Nu conteaza ca ei sunt de fapt spectatorii unui show gratuit, tu esti convinsa ca 90% dintre privitori chiar inteleg ce simti. Despre plansul la metrou as putea scrie o lucrare de diploma.

Mai e si plansul pe tastatura: te loveste subit, la munca, si nu mai ai timp sa-l amani pana ajungi la baie sau pana iesi pe balcon, asa ca-l versi direct, in acordurile melodiei preferate, care iti amplifica starea emotiva.

Mai sunt si alte forme de plans, insa in studiul de fata nu mi-am propus sa analizez efectele ci cauza. Adasar, de ce plange o femeie? Pentru ca e prea slaba si prea femeie sa imparta pumni in stanga si-n dreapta, iar urlatul „cat te tin plamanii” nu se preteaza intr-un grup social condus dupa profunde principii morale si etice. Plange pentru ca barbatii s-au obisnuit intr-atat cu cliseul „femeile plang din orice”, incat il solicita ca pe un „bis” al unei piese conoscute, cantate in deschiderea concertului: „hai, nu plangi?”.

Femeile plang pentru ca trebuie sa bea zilnic peste 2 litri de lichide, ca sa nu se trezeasca cu ditai’ celulita de gradul 2 sau 3, iar surplusul de apa se elimina la fel de bine si prin lacrimi. Mai plang pentru ca orgoliul nu le permite sa recunoasca adevarul absolut ca barbatii au intotdeauna dreptate asa ca aleg o modalitate mai putin umilitoare de a se arata invinse, plang pentru ca simt prea mult si gandesc prea putin si le e cumva ciuda pe natura lor haotica, plang cand nu gasesc cuvinte si propozitii care sa exprime ce simt si ce gandesc si atunci se limiteaza la sunetele primare si la mimica.

Pentru mine plansul este ca o haina. Ma imbraca, ma invaluie, imi tine de cald. Un plans bun e ca un shot de tequilla: iti amorteste simturile si-ti da o stare de bine. Apoi o vreme nu mai conteaza. Plansul nu are nimic injositor, din contra, el este, de cele mai multe ori, linia de demarcatie dintre mizerie si regasire – atunci cand reusesti sa ineci frustrarile in plans, poti fi sigur ca ai facut un pas important spre vindecare. Plansul este ca o ploaie de vara: in urma lui cresc principiile, stima de sine si increderea. Plansul este uman, plansul este un metal nobil – nu multi si-l permit. Desigur, nu este de dorit sa vezi un barbat plangand pentru ca atunci stii ca situatia este delicata, insa multi oameni ajung sa-si cenzureze pana si plansul interior.

Plansul este.

…cea mai profunda si mai sincera arta poetica scrisa vreodata de un poet anonim, asa cum sunt eu, tu, cum suntem noi toti, astia fara carti publicate, premii si merite artistice recunoscute.

Desi am enorm de munca (as usual), vreau sa scriu pe blog. In fond mi s-a zis ca este un job de cacat (la propriu), de unde nu am cum sa avansez. Ah, dar cine isi dorea sa avanseze? Pana de curand (acum jumatate de an?) imi doream sa fac lucrurile bine. Perfectionista mamii! Astazi, in momentul t zero, imi doresc doar sa supravietuiesc. Sa-mi supravietuiesc. Andreea, touché! Trebuie sa rezist 10 ore, in medie, fara sa-mi creasca tensiunea de la Red Bull si fara sa-mi pocneasca vreo vena, din varii motive. Trebuie sa-mi tin haosul sub control, dozat – cate o izbucnire pe zi – ca sa nu curga apa sarata in tastatura si ca sa nu intru pe lista cu “oameni buni de dat afara”. De parca mi-ar pasa. Oricum, am zile in care aproape ca-l rog pe Bogdan sa ma dea afara: daca eu nu pot sa-mi trag singura sutul in cur mobilizator, atunci poate se milostiveste altcineva. Doar pentru asta sunt prietenii, nu?

Fac conversatie cu Anca, in bucatarie. Anca s-a sacrificat sa mearga pana in Kaufland, in fusta, peste nameti (sau “peste zapezi”, cum imi place mie sa spun cand c** metafore) si s-a intors cu meniul zilei pentru doua persoane: eu si ea. Piureul e cald, pieptul de pui arata bine. Oare mi-e foame? Mancarea e buna – sau cel putin acceptabila (stiu pentru ca am mai mancat de la Tip Top), insa azi are gust de papura. Anca intreaba ceva, eu ii raspund altceva. Cred ca era vorba despre ce am facut la munte. Anca mi-e simpatica (prostul obiecei de a ma atasa de oameni ca un caine abandonat, care simte nevoia bolnava de afectiune) dar astazi mi-e greu sa vorbesc, sa scriu, sa mananc, mi-e greu sa…orice si ma intreb cum s-o fi simtit mama in primele minute dupa operatie cand, abia coborata de pe targa, incerca sa formuzele cu greu intrebarea care o framanta de cand se internase: “S-a terminat?Sunt bine?”

Vreau un Red Bull. De fapt as vrea sa beau o tarie, sa beau doua tarii, sau 5, sau 7 (ca in jocul cu portocalele: “ As manca o portocala”. Iar Numarul Unu raspundea: “De ce una si nu Trei?” La care Trei pasa pisica lui Sapte, spre exemplu, si tot asa). Mi-am pus in cap ca nu rezist pana la final fara Red Bull asa ca ma duc sa-mi cumpar unul.

La Baba e mai frig decat a fost la noi, vineri, cand n-a mers centrala. Usa plange deprimant: ding dang, ding dang! E atat de pustiu pe strada, in oameni, in magazin, incat in locul zapezii suflate de viscol ma astept sa intre o pala de vant amestecata cu nisip si niste ciulini calatori, asa cum vezi in western-uri.

Baba coboara cu pasi grei scarile de lemn. E mereu ursuza si expeditiva. N-o place nimeni. Tocmai din cauza asta a fost botezata “Baba”,  desi nu are foarte mult peste 50 de ani. Azi baba are nasul rosu. Nu e de la frig. Lacrimile i se scurg pe obrajii aspri si se innoada sub barba. Fata insa e la fel de inexpresiva, ca a unui actor prost care nu stie sa mimeze plansul si atunci regizorul si directorul de platou sunt nevoiti sa-i picure pe obraji lacrimi false, de apa distilata, pentru a da impresia de veridicitate. Baba plange. Eu zambesc. Din afara pare sadic, inuman. Dar eu stiu de ce zambesc. Daca baba plange inseamna ca umanitatea, sensibilitatea, nu sunt simpli termeni de DEX. Daca baba plange, omenirea mai are o sansa. “Cine crede ca ma intelege mai bine decat o fac eu, este rugat sa-si traga o palma” – statusul pe care as fi vrut sa-l pun dimineata pe Facebook. Desigur, n-ar fi impresionat pe nimeni. Nici macar eu nu mai cred in principiile si in trairile mele dezorganizate, cu  parfum fals de katharisis. Poate astea mergea pusa pe Faceboook. A, am uitat. Nu mai am Facebook. Si totusi viata merge mai departe….

Pagina următoare »