Orasul Albastru


Am decis sa tratez cu seriozitate apropierea lui 30. Am schitat asadar o lista cu toate chestiile pe care ar trebui sa la fac pana in februarie bla-bla dar n-am bifat pana acum niciuna. Desenez, desenez si iar desenez. Cristina ma intreaba daca am mai scris. Nope. Scrisul e un proces fluid: cand te asezi in fata foii albe si tastezi primul cuvant, pornesti intr-o calatorie cu o destinatie necunoscuta. Niciodata nu stiu despre ce voi scrie sau cat de repede ma voi plictisi si voi abandona totul. In schimb, desenul este un proces mult mai rational pentru ca presupune o anumita strategie, o oarecare organizare, un plan de bataie. In manga, cel putin, nu te apuci sa arunci linii la intamplare ci mai intai de toate vizualizezi asezarea in pagina, „intuiesti” cum ar trebui sa arate fiecare pannel si cum ar trebui „sa curga” actiunea.

Dar sa revenim la varsta de 30. Imaginea aia  din vis revine constant in ultima vreme si asta este cat se poate de ciudat pentru ca nu are, aparent, nicio legatura cu vreuna din amintirile mele recente. Oare nu i-am acordat importanta cuvenita? Oare exista o simbolistica mult mai profunda pe care ar trebui sa o inteleg? Abureli. Exista doar placerea de a analiza si de a ma cufunda in teorii ca intr-o apa calduta, parfumata cu sare de mare si uleiuri.

(mai mult…)

Anunțuri

Ma caznesc cu niste cirese si scuip samburii in strada, de pe terasa. Imi aduc aminte de Luchi si de ploaia cu pietre care se abatuse peste cerdacul conului Neculai („ingerii mananca cirese hultoane si scuipa samburii pe casa”). Dau un search pe Google: doua postari anemice pe niste bloguri, si alea despre ultimul capitol al cartii in care Luchi moare, adica descopera ca o cheama de fapt Luciana (?) – nici eu nu mai tin minte – moment in care realizeaza ca lumea fabuloasa a copilariei se sfarsise o data cu primul sunet de clopotel.

Au inflorit argintiii. Imi vine sa ma plec in fata lor, sa le scriu o poezie, sa le cant un cantec, dar ar fi prea patetic. Cand ploua miroase a ceai. Iti intra in haine, in pori, in suflet. As vrea sa plec si totusi parca as vrea sa raman. Unde sa mai plec? Fuga-fugii: urmatoarea oprire ar trebui sa fie Japonia sau un oras european. Nu stiu care.

Ma doare putin, surd, ca prin vis. Am inceput sa dorm mai bine, sa mananc mai bine, sa scriu mai rar si sa desenez din cand in cand: reversul medaliei. Totusi, am ramas un intreg. Miezul e inchegat, doar marginile se mai stirbesc si se mai deformeaza. In schimb, alchimia e sincera si ireversibila: devin un metal dur, uniform, rar – nu conteaza catalizatorii care au intervenit in acest proces, ei doar „si-au adus aportul” in timp ce eu „am devenit, m-am format”.

Ma privesc in oglinda: tot eu. O descoperire atat de socanta tocmai prin previzibilul pe care il presupune. Normal ca eu: si peste x ani tot eu. Poate cu mai multe riduri pe-afara si in interior, ceva mai calma, ceva mai impacata, ceva mai Yin si Yang, dar tot eu. Poate ca in prima faza voi fi putin socata sa ma aud strigata cu alt nume „pe mine ma cheama Luchi / pe mine ma cheama Oana”, insa va fi tot o formalitate: numele  (substantivului i se spunea candva nume, do you get de point?) este o simpla conventie, o „abstractiune”, dle Caragiale sau Maiorescu sau Coseriu sau Culianu, menita sa desemneze (a se citi „controleze”) o realitate versatila, care iti poate scapa usor din mana.

*****

Astazi mi-am propus sa-l extrag pe 1 din paranteza aia in care apare uneori pe Facebook sau pe Gmail. Cred ca pana la finalul programului o sa-mi iasa:)

Am vrut sa ma imbrac in albastru pentru a sarbatori inflorirea teilor. Nu am reusit. In schimb am observat un patratel mov, care a inlocuit pozele de profil ale catorva prieteni de pe FB: oamenii mor, teii infloresc in continuare. Aceeasi de anul trecut. Aceesi perioada – jumatatea lui mai, acelasi Hollywood Hills (Marius si-a amintit de el, exact acum, cu precizia unui calendar). Daca am scoate din peisaj oamenii si problemele lor, totul ar fi ca anul trecut sau ca acum doi ani. Natura isi vede mai departe de treaba cu sau fara noi – splendida, neinteleasa, independenta. Acum cateva nopti am plecat cu taxiul de la munca. Era tarziu, era liniste. Strazile aproape pustii. Un oras parasit de oameni, in care natura isi vedea mai departe de treaba ei: ea – disciplinata, simpla, pura;  noi – haotici, murdari si complet inutili.

E mai, totul infloreste. Am ratat salcamii, eram pe la munca. Sau pe acasa. Sau eram prea ocupata sa ma caut prin pivinta. Nu mi-am facut cercei din florile lor nici inel din papadie. Acum, in ceasul al doisprezecelea, vreau sa opresc totul in loc ca sa pot gasi un pretext bun pentru a sarbatori inflorirea teilor. Scot capul pe fereastra, noaptea, si aud miliarde de ticaituri, ca ale unor bombe gata sa explodeze: bobocii florilor de tei. Cand vor inflori toate, imi voi lua concediu. Ma voi duce probabil din nou la mare, sa simt mirosul de sosea incinsa si de apa sarata cu alge. E un compromis pe care trebuie sa-l fac.

“Frumoase zile de primavara, numai o data suntem in mai”. Intr-a opta aveam la muzica o profesoara negricioasa si uscativa.

(mai mult…)

Cineva publicase ieri, pe Facebook, un citat despre oglinzile din oameni si cum te reflecta ele. Nu mai stiu exact care era ideea, dar am simtit nevoia sa aduc contraargumente. A nu se intelege de aici ca vreau sa strivesc corola de minuni a lumii, doar ca uneori sunt carcotasa si-mi place sa filozofez aiurea.

In alta ordine de idei, am prostul obicei de a ma privi in oglinzi strambe sau aburite, care ma arata cu putin mai inalta decat genunchiul broastei. Oglinzi de circ, care ma fac sa-mi cobor stacheta atat de jos incat abia ma pot strecura prin spatiul ramas.

Azi, privindu-ma in oglinda, am realizat pentru prima data dupa mult timp ca imaginea reflectata este putin denaturata. Asa ca, pentru a ma putea analiza in detaliu, am adus un un scaunel si m-am cocotat pe el. Instantaneu a aparut si teama: daca ma ia ameteala si cad? Asa ca am apelat la un truc: am decis sa privesc pur si simplu in sus si ce-o fi o fi. Cerul era albastru, iar pe crengile de deasupra capului meu am vazut oameni care traduc carti, care scriu versuri, care merg la teatru, oameni care picteaza de ani de zile si de zeci de ori mai bine decat mine, oameni pentru care fotografia inseamna viziune si creativitate (Raluca, da, ce faci tu este arta!), oameni care cer mereru mai mult de la ei insisi pentru ca sunt constienti ca orice schimbare incepe  din interior spre exterior. Oameni care, prin energia pe care o emena, te fac sa-ti doresti sa fii mai bun, mai nebun, mai sus, mai.

(mai mult…)

03.11.2010

„Unde te grabesti asa?”, m-a intrebat el in timp ce stateam de vorba pe marginea fantanii de piatra, in fata fortaretei din Orasul Albastru.

„Nu stiu”, i-am raspuns. „Timpul ma preseaza. Oamenii ma grabesc. Trebuie sa fac ceva”.

„De ce vrei sa se termine asa repede calatoria prin 2010?”, a insistat el. „Numeri zilele una dupa alta, te bucuri ca octombrie s-a terminat, te gandesti deja probabil la sfarsitul lui decembrie, catre ce te indrepti?”

„Nu stiu. Catre ceva mai bun. Catre un nou inceput. In punctul asta nu prea mai am ce face. Sau cel putin asa cred. Trebuie sa gasesc ceva nou, care sa ma mobilizeze”.

Mi-a intins o oglinda: „Ce vezi?”, m-a intrebat.

„Pe tine. Nunta Ralucai. Le vad pe Ana si pe Roxana. Vad altruism, vad prietenie, vad sacrificii. Vad piedici si ridicari. Vad lacrimile neplanse si aud propria-mi voce spunand Nu e timp pentru asta! Nu e momentul pentru lamentari! Vad Crangasiul. Vad lacul. Vad bradul uscat pe care l-am carat pana aici pentru ca nu am putut sa-l arunc la gunoi. Vad oameni care ma inteleg si oameni care ma cred nebuna. Vad rochii de mireasa – de ce? De ce le mai vad inca? Vad fotografii si in fotografii oameni frumosi. Dar spune-mi, ce ar trebui sa vad?”

(mai mult…)

martie 2007

„Peste zăpezi, peste zăpezi…

Şi acolo ar fi însă la fel: alţi oameni, aceleaşi probleme…

Oare n-aş suferi la fel? …Oare n-aş plânge aceleaşi lacrimi?

Ba da. Dar le-aş plânge în Oraşul meu.

Vor fi multe capcane şi acolo, ca si aici voi duce uneori lipsa banilor, alteori îi voi avea; si acolo vor fi lacrimi şi morţi, zece – doisprezece copii se vor naşte şi acolo zilnic.

Viaţa va merge înainte în acelaşi fel, aceleaşi pete de negru şi alb îmi vor defila prin faţa ochilor pentru ca la un loc să formeze acelaşi gri monoton pe care îl trăiesc şi aici.

(mai mult…)

25 noiembrie 2006

„…Şi astăzi m-am întors..Cu un bilet purtând tot data de ieri – greşeala celor de la ghişeu – de parcă timpul însuşi ar fi vrut sa ma tina in loc…

…Am fost în Oraşul lui şi totul s-a preschimbat deodată din mit în realitate, dar Povestea a rămas, urlă cu disperare din gurile larg deschise ale tuturor morţilor dragi pe care i-am îngropat în amintire, şi cărora astăzi a trebuit să le adaug un mormânt proaspăt.

Port povestea în mine, vie şi dureroasă ca lamele mai multor cuţite înfipte în trup iar sufletul s-a coborât jos de tot, aproape de talpă, în timp ce inima atârnă greu, în stânga, ca un săculeţ de pânză plin cu bolovani.

(mai mult…)

Pagina următoare »