Povesti cu Guardieni


Memento: Acum cateva luni, pe la ora 1:00, deschideam o sticla cu crema de whiskey si postam pe blog cateva ganduri nu tocmai optimiste despre actualul job si despre situatia incerta din tara.

Cate se pot schimba din martie pana acum? Destule. Sunt la al treilea job in doar 6 luni – si anul nu s-a incheiat inca!:) – iar la fantana de la Universitate, unde am aruncat niste cenusa dintr-un plic si mi-am pus o dorinta cu cateva luni in urma, mii de oameni au iesit in strada cu speranta ca, macar in al 12-lea ceas, vor putea schimba ceva. M-am numarat si eu printre ei desi mesajul meu era mai mult politic si mai putin ecologic, am impartit cu oamenii pe care ii stiam placinta cu mere si ceai, am strigat cat m-au tinut plamanii in timp ce agitam o sticla plina cu pietricele si am mers prin mijlocul bulevardului cu sentimentul emotionat ca fix in momentul ala scriem istoria, dar nu cum ne-o dictau ei ci asa cum am fi vrut noi sa fie.

Aseara, tot la ora 1 aproximativ, am deschis o sticla de vin si, in fata laptopului, am ridicat un pahar in cinstea tuturor lucrurilor bune care mi s-au intamplat in ultima perioada dar si a povarnisurilor pe care a trebuit sa le urc ca sa fiu cea de acum. Acum, aici, acolo, la 1000 sau 2000 de km, pentru o cauza comuna. These days are ours!

Anunțuri

Am decis sa tratez cu seriozitate apropierea lui 30. Am schitat asadar o lista cu toate chestiile pe care ar trebui sa la fac pana in februarie bla-bla dar n-am bifat pana acum niciuna. Desenez, desenez si iar desenez. Cristina ma intreaba daca am mai scris. Nope. Scrisul e un proces fluid: cand te asezi in fata foii albe si tastezi primul cuvant, pornesti intr-o calatorie cu o destinatie necunoscuta. Niciodata nu stiu despre ce voi scrie sau cat de repede ma voi plictisi si voi abandona totul. In schimb, desenul este un proces mult mai rational pentru ca presupune o anumita strategie, o oarecare organizare, un plan de bataie. In manga, cel putin, nu te apuci sa arunci linii la intamplare ci mai intai de toate vizualizezi asezarea in pagina, „intuiesti” cum ar trebui sa arate fiecare pannel si cum ar trebui „sa curga” actiunea.

Dar sa revenim la varsta de 30. Imaginea aia  din vis revine constant in ultima vreme si asta este cat se poate de ciudat pentru ca nu are, aparent, nicio legatura cu vreuna din amintirile mele recente. Oare nu i-am acordat importanta cuvenita? Oare exista o simbolistica mult mai profunda pe care ar trebui sa o inteleg? Abureli. Exista doar placerea de a analiza si de a ma cufunda in teorii ca intr-o apa calduta, parfumata cu sare de mare si uleiuri.

(mai mult…)

Neschimbati in fata vietii si a mortii. A extazului si a agoniei. Nu, n-am inebunit. Incerc sa scriu reteta „traitului” pe un ambalaj de ciocolata neagra, belgiana.

Si iata, Iov avea multe camile si asini si pamanturi. Apoi Dumnezeu i-a luat tot si apoi i-a daruit mult mai mult decat avusese inainte, apoi i le-a luat si pe acestea pentru a-l incerca si iarasi i-a dat altele in schimb. Progresie aritmetica divina. In final vom intelege de ce, dar acum e bine asa ca hai s-o numim „pregatire pentru o dimensiune viitoare mai buna, in care totul va avea note explicative”.

 

(mai mult…)

“Respect!”, imi scrie Cristina pe mess dupa care imi trimite un smileyface cowboy care isi ridica palaria cu degetul mare. Ma simt ca un alipinist care a cucerit mai intai un varf mediu, apoi s-a incumetat sa urce pe Everest si, in final, a reusit. Aerul e rarefiat aici sus, mainile imi tremura pentru a doua oara in 2 luni, dar de data asta nu-mi mai este teama, nu mai exista nicio gheara care sa ma stranga de gat cand dorm, nu ma mai urmareste niciun mail, niciun mesaj, niciun telefon; daca n-ar trebui sa stau pana la miezul noptii (probabil) pentru a termina niste materiale pe care numai creative nu le-as putea numi, jur ca as lua-o la fuga prin parc si as striga cat ma tin plamanii ca sunt libera din nou.

Ma aplec asupra desenelor neterminate si zambesc: am timp sa le prelucrez in Photoshop, am timp sa-mi reintalnesc eroii, am timp sa-mi exersez lineartul, sa fac schite, sa scriu sincer, sa miros teii, sa ma bucur de ei, sa ma opresc din a anumara zilele care trec greu intre doua week-end-uri, sa dau de mancare puilor mici din cutie si sa-mi rezerv cateva minute pe zi pentru a-i observa de la distanta ca un reporter de la National Geographic.

Zambesc larg, cu tot ficatul, cu toate maruntaiele (indemn le seninatate si serenitate facut de un guru din India intr-un roman pe care l-am citit cu ceva vreme in urma) si ma simt mai vie ca niciodata: abia acum s-a terminat totul; m-am inselat cand am crezut ca demisia a marcat un punct terminus al unei bucle fade si lipsite de persective, in care ma invarteam de ceva vreme. Nu, oameni buni care nu-mi cititi blogul: abia azi s-a terminat si iata ca nu-mi mai este frica, nu mai exista niciun timp al deciziilor sufocante, al hotararilor irevocabile, sunt doar eu, cea dintotdeauan. Umanism, umanitate, creativitate, altruism.

Acum cateva zile ma intrebam care este sensul vinetii mele. Nu stiu inca sigur, dar cel putin stiu sa evit drumurile intortocheate sau pline de maracini. Mai orbecai din cand in cand, mai cad, ma mai ridic, dar Phoenixul si Dragonul nu pot fi imblanziti. Am ceva de dat lumii, am tot mai des momente de claritate, si chiar daca nu pot sa va deschid usa vilei mele cu 3 etaje pe care n-o am pentru ca nu mi-o doresc, am un teanc de postere desenate de mine, cativa metri cubi de creioane, un kil de vopseluri, un spirit liber si multe povesti de spus.

“I’ll never be false in who I am as long as I breathe”.

Respect: lectiile voastre dure de viata m-au ajutat sa fiu cea de azi!

Masina este aproape ingropata sub zapada. De ce nu iesi cu ea? Pentru ca nu am cauciucuri de iarna. De ce nu-ti iei cauciucuri de iarna? Am stat putin pe ganduri. Pentru ca nu am bani? Atat de previzibil si de banal. Raspunsul-paravan perfect. De fapt sunt lasa. Si speriata de adevaratul raspuns care, in loc sa incheie tirada intrebarilor, ar naste furtuni. Nu mi-am luat cauciucuri de iarna pentru ca nu mai pot „trai autostrada”. Nu mai pot deschide geamurile larg pentru a respira adanc mirosul de camp si de libertate in timp ce ascult Radio Guerrilla si fac karaoke cu motorul turat mult peste capacitatea masinii.

(mai mult…)

Lacul cu nuferi din visele mele exista in realitate, ba chiar este la o aruncatura de bat de mine. Iarna arata deplorabil, acoperit de balarii incalcite, pe jumatate uscate, insa primavara si vara nuferii alb scot capul din noroaie, ca-n poezia lui Stanescu, si se incalzesc la soare. Asa spun povestile, eu nu i-am vazut pana acum desi trec constant prin Parcul Circului, in drum spre munca.

 

(mai mult…)

Un sat aflat pe fundul unui lac, care se trezeste la viata o data pe an, in noaptea de Paste, cand vanatorii de mituri spun ca poti auzi clopotele bisericii sau cantatul cocosilor si se vad lumini sclipind la cativa metri adancime; un conac boieresc apartinand unei familii care a scris istorie, devastat dupa al doilea razboi mondial, apoi transformat in SMT pe vremea regimului comunist, privatizat dupa revolutie si din nou abandonat desi ar fi trebuit sa fie trecut pe lista monumentelor istorice; un cimitir in care fiecare cruce este o sfidare adusa mortii, luata in ras prin versuri si picturi naive; o discutie cu talc despre zestrea fetelor de maritat, despre daracitul si vopsitul lanii, despre spiritul national, despre valori, concesii si sacrificii si despre mandria de a te intoarce in tara dupa mai multi ani petrecuti in strainatate, “la masa cu domnii”; o tanara care decide sa renunte la job si la viata de bucuresteanca pentru a se muta inapoi acasa, in inima Moldovei: un experiment de un an, asa cum l-a numit ea,  in scopul de a-si ajuta tatal vaduv sa puna pe picioare gospodaria parinteasca – 4 povesti  traite sau auzite in 7 zile de mers prin tara, pe care le voi reda aici, fara pretentia de a ma considera reporter de teren sau culegator de folclor ci doar un intelectual de duzina care, evadat din marele oras, a redescoperit dintr-o data sfanta frumusete si profunzime a lucrurilor simple…

Pagina următoare »