Uncategorized


Memento: Acum cateva luni, pe la ora 1:00, deschideam o sticla cu crema de whiskey si postam pe blog cateva ganduri nu tocmai optimiste despre actualul job si despre situatia incerta din tara.

Cate se pot schimba din martie pana acum? Destule. Sunt la al treilea job in doar 6 luni – si anul nu s-a incheiat inca!:) – iar la fantana de la Universitate, unde am aruncat niste cenusa dintr-un plic si mi-am pus o dorinta cu cateva luni in urma, mii de oameni au iesit in strada cu speranta ca, macar in al 12-lea ceas, vor putea schimba ceva. M-am numarat si eu printre ei desi mesajul meu era mai mult politic si mai putin ecologic, am impartit cu oamenii pe care ii stiam placinta cu mere si ceai, am strigat cat m-au tinut plamanii in timp ce agitam o sticla plina cu pietricele si am mers prin mijlocul bulevardului cu sentimentul emotionat ca fix in momentul ala scriem istoria, dar nu cum ne-o dictau ei ci asa cum am fi vrut noi sa fie.

Aseara, tot la ora 1 aproximativ, am deschis o sticla de vin si, in fata laptopului, am ridicat un pahar in cinstea tuturor lucrurilor bune care mi s-au intamplat in ultima perioada dar si a povarnisurilor pe care a trebuit sa le urc ca sa fiu cea de acum. Acum, aici, acolo, la 1000 sau 2000 de km, pentru o cauza comuna. These days are ours!

Anunțuri

Sa nu scriem sub influenta bauturilor alcoolice. E, pe naiba. Scriem oricum, numai sa ramana ceva in urma. Orice: un os, un dinte, o carte mucegaita, un gand, un rand in care sa se regaseasca macar o persoana de pe planeta asta.

De ce suntem aici? Sa purtam cruci. Sa ne doara pana la lacrimi si pana la sange. Sa ajutam si sa nu fim ajutati, pentru ca una din lectiile principale este probabil cea in care inveti sa te ridici singur. Noroi si soare, esecuri si realizari spectaculoase. Nimic nu are sens si totusi are. Apoi, deodata, din bezna, te loveste fericirea si-ti da sangele pe nas. Doare atat de placut ca nu stii exact daca e un dar dumnezeiesc sau creat in flacarile iadului.

Dati-mi un pahar de vin si o iluzie si o sa va scriu capodopere. Apoi luati-mi totul si o vreme ma voi tari pe strazi cautand amintirea unui parfum din trecut si a unor zile de glorie, in care ma luam la tranta cu titanii. Apoi, dupa o vreme de doliu, voi incepe din nou sa sap brazde in suflet, cautand apa vie care face randurile sa fie fertile si colile de desen sa infloreasca.

(mai mult…)

Tei, cola, cafea, muzica si nopti nedormite. Cunosc combinatia asta si mai stiu ca, in rimtul asta, risc un shutdown neasteptat, care sa dureze cateva saptamani. Daca ar fi sa se termine candva ceva-ul asta numit viata, asta ar fi probabil finalul perfect: de ani de zile nu m-am mai simtit atat de bine. Ani de zile? Hai sa spunem 2 ani de zile. In punctul asta nimic nu mai conteaza: pentru o fractiune de fericire, lucrurile sunt exact asa cum ar trebui sa fie. Desigur, de maine sau chiar in clipa urmatoare viata imi poate arunca in fata o alta provocare care sa ma sileasca la alte decizii, contorsiuni si rani masochiste.

Dar azi, acum, in secunda asta de respiratie, sunt aici asa ca fuck off! Nu a contat nici macar atunci cand am fost in genunchi, cand dormeam 12 sau 14 ore zilnic, cand mancam o data pe zi si apoi ma tineam de balustrada ca sa nu cad la metrou si-mi repetam ca mai e putin, ca trebuie sa fac asta, ca nu poate fi doar magie. Ei, bine, ba da, poate fi. Asa ca propun un toast pentru tei si pentru mine. Pentru ca merit!

God, I need a spark to ignite!

O tipa intra intr-o cafenea. Nu, nu e un banc. E incaltata cu bocanci si are blugii rupti pe la mansete (John i-a atras atentia in cateva randuri „sa-i arunce, naibii, ca nu mai e la varsta la care sa se copilareasca si, in plus, ii strica imaginea”; ea stie insa ca este doar o perioada de rebeliune si ca hainele elegante, calcate „la dunga”, asteapta cuminti in sifonier noua era post-maturizare). Pe cap are o sapca cu cranii stilizate: nu este a ei ci a unei prietene care a uitat-o la petrecerea de sambata, ocazie cu care s-a discutat, printre colacei de fum, viitorul sumbru al unei tari aflate in depresie.

Tipa cere o cafea mare: e treaza de la 5, pentru ca a trebuit sa duca pe cineva la aeroport. Slalomuri prin trafic, masina care merge perfect dupa ce a stat cateva saptamani in service, si un rasarit spectaculos cu background de Radio Gurerilla: „Light them up up up / I’m on fire!”

Mai are timp sa doarma o ora pana la 08:30 apoi un dus fierbinte, o tinuta mai decenta si hai la serviciu! Castile in urechi, Plesu in geanta – o alta toana livresca, 30 % trend, 50% curiozitate intelectuala, 20% snobism. Inainte sa iasa pe usa, aplica in fuga pentru 2 job-uri care i se par mai interesante: si-a dat demisia saptamana trecuta dar asta n-o (mai) afecteaza prea tare, din contra se gandeste ca a asteptat cam mult un alt tren care s-o scoata din comoditate si s-o tarasca intr-o alta aventura intelectuala.

(mai mult…)

Buna, Spitalule Militar “Carol Davila”. Iti era dor de mine? Mie nu. Asteptand asistenta “de pe ambulatoriu” am rememorat, fara sa vreau, toata povestea operatiei mamei: internarea, cele 4 sau 5 decalaratii pe propria raspundere pe care trebuia sa le completeze in caz ca, inregistrarea, statul la coada impreuna cu alte femei la fel de speriate sau poate chiar mai rau din motive evidente, itinerariul prin spital de la o sectie la alta pentru investigatiile preliminare, apoi prima noapte de cosmar in asteptarea zilei de foc care nu mai venea, pregatirea pentru operatie si, peste toate, plimbarile interminabile, exasperante, de-a lungul coridoarelor, de la un capat la altul, cu urechea ciulita la sunetul targii ambulante care venea din cand in cand, la interval de o ora sau mai mult, in functie de gravitatea operatiei, ducand cate o pacienta semi-constineta sau adormita.

Nimic nu s-a schimbat la Spitalul Militar in ultimele doua saptamani: aceleasi asistente (pe unele chiar le-am recunoscut), aceeasi coada la internare (de parca ar fi mai multi oameni bolnavi decat sanatosi), acelasi du-te vino al nervilor macinati si, pentru o clipa, mi s-a parut ca-l vad pe tata, mic de statura, cu parul alb, cu mainile la spate, incercand sa se focuseze pe detalii banale, cum ar fi chipiul generalului dr. Carol Davila, turnat in bronz, pentru a uita ca mama se afla pe masa de operatie chiar in acel minut. Astazi insa alti tati cu par alb se plimba pe coridoarele animate, asteptand alte mame sa iasa din operatie.

Bagatela. Asta e termenul. Totul a trecut.Si totusi , pe moment, problemele individuale nu pot fi altfel decat “mult mai grave” decat genocidul din Iran si foametea din lumea a treia.

(mai mult…)

Acum e momentul in care trebuie sa decid daca ma las sa cad pe fundul marii ca o piatra sau lupt sa ies la suprafata. Acum decid daca ma las, prin propria vointa, zdrobita de caldaram. Pot opri scufundarea, pot opri caderea. Am cateva secunde sa decid…

Stop.

Imaginea a inghetat pe sufletul meu.

Timp sa analizez, vreau timp sa analizez.

Daca ma lovesc de caldaram, voi avea oasele zdrobite. Fata mutilata. Epic fail. Se vor strange in jurul meu si vor comenta, cu pungile de seminte si de floricele in maini: „I-am spus noi!”, „Stiam noi!”, „Asa se intampla mereu”

Rewind.

– Cum era inainte?

– Nu aveam nimic. Ma plimbam prin frunzele toamnei trecute fara destinatie. Pseudo-fericirea pe mana dreapta. Flori, lumini, aplauze. Am evoluat perfect. Publicul a apaludat frenetic. Dar in spatele cortinei dormeam in pat cu un strain. Ma trezeam singura in mine, tot singura ma duceam la interviuri. Frica se mutase in mine ca intr-o casa noua. Uneori, noaptea, stateam de vorba cu ea. Mai venea si singuratatea si jucam carti pe intuneric, pentru ca niciuna nu suporta lumina unei sperante…

Si totusi azi sunt aici…Nu mai tin minte cum am ajuns aici, dar stiu ca a fost bine. O vreme.

Forward.

Sunt la metrou. Scriu ceva. Un sms. Le raspund surorilor. Oare ce m-au intrebat? Imi curg lacrimile. De ce? Oamenii trec pe langa mine, eu pe langa ei. Nu ne intersectam. Pentru mine ei sunt decor. Pentru ei sunt o tipa care plange. De ce plang? Focus. Just focus. Nu-avem-bani-de-concediu-jan-vrea-chiria-unde-vor-sta-fetele-la-toamna-nu-ti-poti-da-demisia-nu-mai-pot-desena-nu-mai-pot-visa-nu-pot-mai-mult-de-atat-tata-e-pe-teren-mamaia-ce-face-mamaia-ce-face-mama-nu-mai-pot-crede-in-nimeni-sunt-singura-texte-greseli-lupta-asta-tampita-facebook-sms-mai-sus-mai-bine-mai-mult-mai-departe-nu-sunt-nimic-nimic-sunt-nimic-nu-exista-minuni-sunt-singura-sunt-singura…

Sunt in acelasi punct ca anul trecut…Poate ca m-am intors in timp. Oare mai pot schimba ceva?

Ce n-am inteles eu in toti acesti ani din toate experientele mele de viata, din toate esecurile mele, din toate povestile si desenele dedicare lui este ca in tot acest timp eu am fost singurul guardian – guardianul lor…

Pagina următoare »