Sa nu scriem sub influenta bauturilor alcoolice. E, pe naiba. Scriem oricum, numai sa ramana ceva in urma. Orice: un os, un dinte, o carte mucegaita, un gand, un rand in care sa se regaseasca macar o persoana de pe planeta asta.

De ce suntem aici? Sa purtam cruci. Sa ne doara pana la lacrimi si pana la sange. Sa ajutam si sa nu fim ajutati, pentru ca una din lectiile principale este probabil cea in care inveti sa te ridici singur. Noroi si soare, esecuri si realizari spectaculoase. Nimic nu are sens si totusi are. Apoi, deodata, din bezna, te loveste fericirea si-ti da sangele pe nas. Doare atat de placut ca nu stii exact daca e un dar dumnezeiesc sau creat in flacarile iadului.

Dati-mi un pahar de vin si o iluzie si o sa va scriu capodopere. Apoi luati-mi totul si o vreme ma voi tari pe strazi cautand amintirea unui parfum din trecut si a unor zile de glorie, in care ma luam la tranta cu titanii. Apoi, dupa o vreme de doliu, voi incepe din nou sa sap brazde in suflet, cautand apa vie care face randurile sa fie fertile si colile de desen sa infloreasca.

(mai mult…)

Neschimbati in fata vietii si a mortii. A extazului si a agoniei. Nu, n-am inebunit. Incerc sa scriu reteta „traitului” pe un ambalaj de ciocolata neagra, belgiana.

Si iata, Iov avea multe camile si asini si pamanturi. Apoi Dumnezeu i-a luat tot si apoi i-a daruit mult mai mult decat avusese inainte, apoi i le-a luat si pe acestea pentru a-l incerca si iarasi i-a dat altele in schimb. Progresie aritmetica divina. In final vom intelege de ce, dar acum e bine asa ca hai s-o numim „pregatire pentru o dimensiune viitoare mai buna, in care totul va avea note explicative”.

 

(mai mult…)

Tei, cola, cafea, muzica si nopti nedormite. Cunosc combinatia asta si mai stiu ca, in rimtul asta, risc un shutdown neasteptat, care sa dureze cateva saptamani. Daca ar fi sa se termine candva ceva-ul asta numit viata, asta ar fi probabil finalul perfect: de ani de zile nu m-am mai simtit atat de bine. Ani de zile? Hai sa spunem 2 ani de zile. In punctul asta nimic nu mai conteaza: pentru o fractiune de fericire, lucrurile sunt exact asa cum ar trebui sa fie. Desigur, de maine sau chiar in clipa urmatoare viata imi poate arunca in fata o alta provocare care sa ma sileasca la alte decizii, contorsiuni si rani masochiste.

Dar azi, acum, in secunda asta de respiratie, sunt aici asa ca fuck off! Nu a contat nici macar atunci cand am fost in genunchi, cand dormeam 12 sau 14 ore zilnic, cand mancam o data pe zi si apoi ma tineam de balustrada ca sa nu cad la metrou si-mi repetam ca mai e putin, ca trebuie sa fac asta, ca nu poate fi doar magie. Ei, bine, ba da, poate fi. Asa ca propun un toast pentru tei si pentru mine. Pentru ca merit!

Bag cheia in contact si plec. E duminica seara. Maine cine lucreaza? Habar n-am. Aia la costum si cu MacBook-uri. Mi-am stabilit o raza de vreo 100 km in jurul Bucurestiului in care sa evadez. Nu stiu exact unde o sa poposesc: asa putea cauta pe Google sau, la fel de bine, asa putea da cu banul. Nu conteaza. Nu mai conteaza. Exista o limita a suportabilului care, o data depasita, iti reda dreptul de a face fix ce vrea  muschiul tau,  inclusiv sa vorbesti porcos pe propriul blog.

Primii 31 kilometri de autostrada sunt ai mei. Asa am decis anul trecut, cand inca mai visam. Desigur, sunt si cei mai dezastruosi: fisuri, gropi, dale neregulate care fac volanul sa trepideze. Si cu toate astea, aici am dat cele mai infocate recitaluri, aici pot gusta libertatea in stare pura, cu The Killers si Runaways si sangele care clocoteste in vene „But I got the tendency to slip when the nights get wild / It’s in my blood”, cu tot entuziasmul planurilor de viitor si perspectiva viselor neincepute dar posibile.

(mai mult…)

“Respect!”, imi scrie Cristina pe mess dupa care imi trimite un smileyface cowboy care isi ridica palaria cu degetul mare. Ma simt ca un alipinist care a cucerit mai intai un varf mediu, apoi s-a incumetat sa urce pe Everest si, in final, a reusit. Aerul e rarefiat aici sus, mainile imi tremura pentru a doua oara in 2 luni, dar de data asta nu-mi mai este teama, nu mai exista nicio gheara care sa ma stranga de gat cand dorm, nu ma mai urmareste niciun mail, niciun mesaj, niciun telefon; daca n-ar trebui sa stau pana la miezul noptii (probabil) pentru a termina niste materiale pe care numai creative nu le-as putea numi, jur ca as lua-o la fuga prin parc si as striga cat ma tin plamanii ca sunt libera din nou.

Ma aplec asupra desenelor neterminate si zambesc: am timp sa le prelucrez in Photoshop, am timp sa-mi reintalnesc eroii, am timp sa-mi exersez lineartul, sa fac schite, sa scriu sincer, sa miros teii, sa ma bucur de ei, sa ma opresc din a anumara zilele care trec greu intre doua week-end-uri, sa dau de mancare puilor mici din cutie si sa-mi rezerv cateva minute pe zi pentru a-i observa de la distanta ca un reporter de la National Geographic.

Zambesc larg, cu tot ficatul, cu toate maruntaiele (indemn le seninatate si serenitate facut de un guru din India intr-un roman pe care l-am citit cu ceva vreme in urma) si ma simt mai vie ca niciodata: abia acum s-a terminat totul; m-am inselat cand am crezut ca demisia a marcat un punct terminus al unei bucle fade si lipsite de persective, in care ma invarteam de ceva vreme. Nu, oameni buni care nu-mi cititi blogul: abia azi s-a terminat si iata ca nu-mi mai este frica, nu mai exista niciun timp al deciziilor sufocante, al hotararilor irevocabile, sunt doar eu, cea dintotdeauan. Umanism, umanitate, creativitate, altruism.

Acum cateva zile ma intrebam care este sensul vinetii mele. Nu stiu inca sigur, dar cel putin stiu sa evit drumurile intortocheate sau pline de maracini. Mai orbecai din cand in cand, mai cad, ma mai ridic, dar Phoenixul si Dragonul nu pot fi imblanziti. Am ceva de dat lumii, am tot mai des momente de claritate, si chiar daca nu pot sa va deschid usa vilei mele cu 3 etaje pe care n-o am pentru ca nu mi-o doresc, am un teanc de postere desenate de mine, cativa metri cubi de creioane, un kil de vopseluri, un spirit liber si multe povesti de spus.

“I’ll never be false in who I am as long as I breathe”.

Respect: lectiile voastre dure de viata m-au ajutat sa fiu cea de azi!

De cand cand cu noul job, merg zilnic cu doua statii de metrou mai mult. Evident, sunt mult mai stresata si nu mai am timp sa meditez cu castile in urechi sau sa discut cu vocile contradictorii din capul meu. Vineri totusi, in drum spre casa, am acceptat cu usurare invitatia unui cocalar tipic (da, genul ala cu cercel in ureche si cu telefon galagios) de a ma aseza in locul lui, asa ca a fost prima data in ultimele doua saptamani cand am dat play si, cu ochii inchisi, mi-am facut in cele din urma timp sa ascult in voie muzica mea, aia de autostrada si de trait in trecut. Asa s-a nascut intrebarea: daca as fi un dragon si cineva m-ar strapunge cu o sabie intr-o lupta pe viata si pe moarte, oare cum ar suna strigatul meu? (Desigur, nimeni nu si-a dat seama ca in spatele acestei alegorii se ascundea de fapt un moral scazut, un nas rosu si niste ochi in lacrimi: lumea era prea ocupata sa atipeasca, sa citeasca, sa se tina strans de bare etc. iar gandurile nu apar scrise cu Comic Sans MS, in speech bubbles de forma norisorilor, ca sa genereze dezbateri la metrou).

Oana stresata, obosita, alarmata, agitata s.c.l si-a rapuns asadar singura la intrebarea cu dragonul: Strigatul unui dragon este un amestec de durere, furie si maretie. Niciun dragon nu s-ar lasa rapus fara lupta, prin urmare strigatul lui ar fi unul de razboi.

(mai mult…)

Prima parte a ceremoniilor s-a incheiat: au fost trase salve de tun, s-au depus coroane de flori, s-au spus si s-au scris cuvinte mari. Din sicriul meu de sticla, in calitatea onorifica de mort viu „honoris causa” , am urmarit cu un zambet distant afirmarea gloriei tardive. Mainile reci, mirosind a formol dulceag de Oriflame, au strans obiectele familiare si le-au asezat intr-o punga de cadouri: erau putine, mult mai putine decat la celelate locuri de munca, asa ca n-a mai fost nevoie de cutia din carton in care corporatistii din filme isi depoziteaza obiectele de birotica, poza de familie si, cel mai important, diplomele si atestatele.

In timp ce schimbam amabilitati si jubilam silit ca un miliardar la loto, mi-am pipait inima: nu mai era la locul ei, se scursese cu aproximativ o luna la canalizare, spalata de lacrimile de neputinta si de resturile de crema de whiskey. Atat de bine reusisem sa intru in rolul de privitor distant al propriului meu film, incat nici efectele speciale nu ma mai emotionau: constientizam ca tinusem candva foarte mult la oamenii aia, la scaunul ala, la monitoarele alea doua, la confortul ala aparent, la tot ce tinea de locul in care imi petrecusem mai bine de 2 ani din viata, insa socul fusese atat de puternic incat, o data depasit, nu mai lasa loc de sentimente ci de calcule reci: trebuie sa semnez lichidarea, trebuie sa-mi golesc inboxul si sa-mi inchid contul de Outlook, trebuie sa-mi incarc arhiva personala pe hard, trebuie sa-mi iau ramas-bun de la colegi. Nicio lacrima. De ce ma judecati pentru asta? De ce ma tot mintiti ca in final conteaza? Spune sincer, nici macar tie nu-ti mai pasa, insa partea buna este ca acum suntem toti chit. S-a tras linie si s-a facut decontul.

(mai mult…)