Nopti albe, rasarituri rosii. „Cu cat te trezesti mai devreme, cu atat ai mai mult timp la dispozitie pentru a trai”, imi explica medicul psiholog in urma cu 4 sau 5 ani, intr-una din putinele sedinte la care am acceptat sa merg. Era o data ca niciodata, pe vremea cand luam Xanax zilnic si dormeam in medie 12 ore pe zi. Atunci nu puteam sa accept ca ziua incepe la ora sapte dimineata (in timpul verii chiar mai devreme) si ca poti exploata la maxim fiecare minut pe care viata ti-l ofera cu atata generozitate. Uram atat de mult primele raze de soare si cantecul disperat al pasarilor incat simteam nevoia sa-mi pun perna pe cap si sa ma ascund cat mai bine in patura calduroasa pentru a nu fi nevoita „sa ma arunc in viata” si sa iau decizii pentru care nu ma simteam inca pregatita. Dar iata! astazi sunt aici, clipele alea de cianura si de contorsionare sufleteasca s-au pierdut in ceturile alburii ale toamnelor care s-au perindat de atunci in calendar, iar peste ele s-au asezat vreo 5 covoare diferite de frunze aurii.

………
La Universitate este aproape pustiu. Cativa trecatori si nelipsitii porumbei de la fantana. Imi beau cafeaua cu Fane, undeva in spatele spatiului dechis publicului, si constatam amuzati ca in 5 ani, de cand suntem prieteni, n-am avut niciodata timp pentru acest ritual matinal atat de comun. Magazinul este inca inchis, calculatoarele, telefoanele si tabletele sunt in stand-by, e cald si liniste si parca iti vine sa atipesti putin, cu fruntea sprijinita de una din mesele alea acoperite de brosuri, oferte si contracte. Imi amintesc, ca prin vis o noapte alba pe care am petrecut-o in alt magazin Orange, band cappuccino si ascultand muzica in surdina. Eram studenta, eram in Galati, era unul din momentele alea pe care crezi ca-l vei purta cu tine zi de zi in amintire, dar iata ca timpul vindeca intr-adevar aproape orice rana, de la micile zgarieturi pana la operatiile pe suflet deschis.

(mai mult…)

Anunțuri

Mult timp dupa ce am venit in Bucuresti nu am mai pus mana pe creion si pensula. Simteam ca nu mai am nimic de spus, ca sunt in pana de idei, ca nimic din ce vad nu ma inspira. Luni intregi am incercat sa trec peste dezamagirea de a ma afla aici si sa maschez dezgustul pentru un oras pe care il ocolisem dar care se dovedise  intr-un final a fi un rau necesar pentru parcursul meu profesional, pana cand am realizat ca, involuntar, am strans suficient material pentru a incepe un nou proiect.

(mai mult…)

Este banda desenata la care tin cel mai mult chiar daca acum, dupa 5 ani, am inceput sa-i gasesc suficiente defecte. In schimb ideea de la care am plecat mi se pare si acum originala, cu toate ca ulterior am mai intalnit-o, sub diferite forme, in cateva filme de desen animat de generatie noua . Pentru unul dintre personaje, gangsterul Mike Angelo, vreau sa-i multumesc unui prieten din facultate care trebuia sa-mi fie partener in acest proiect dar care a renuntat pe ultima suta de metri.  Miza era destul de mare: o expozitie in standul unei edituri foarte cunoscute din Romania,  specializata in literatura  pentru copii, pentru cele mai bune benzi desenate trimise pana la o anumita data.

(mai mult…)

Primul lucru pe care l-am desenat dupa ce am invatat sa tin creionul in mana a fost….o rata cu schiuri. Nu ma intrebati de unde aceasta asociere originala pentru ca in curtea bunicilor nu exista la vremea aia picior de rata, daramite cu skiuri atasate,  iar in anul de gratie 1986 nu s-a tinut nicio olimpiada de iarna care sa fi fost transmisa la TVR.

(mai mult…)