Ma caznesc cu niste cirese si scuip samburii in strada, de pe terasa. Imi aduc aminte de Luchi si de ploaia cu pietre care se abatuse peste cerdacul conului Neculai („ingerii mananca cirese hultoane si scuipa samburii pe casa”). Dau un search pe Google: doua postari anemice pe niste bloguri, si alea despre ultimul capitol al cartii in care Luchi moare, adica descopera ca o cheama de fapt Luciana (?) – nici eu nu mai tin minte – moment in care realizeaza ca lumea fabuloasa a copilariei se sfarsise o data cu primul sunet de clopotel.

Au inflorit argintiii. Imi vine sa ma plec in fata lor, sa le scriu o poezie, sa le cant un cantec, dar ar fi prea patetic. Cand ploua miroase a ceai. Iti intra in haine, in pori, in suflet. As vrea sa plec si totusi parca as vrea sa raman. Unde sa mai plec? Fuga-fugii: urmatoarea oprire ar trebui sa fie Japonia sau un oras european. Nu stiu care.

Ma doare putin, surd, ca prin vis. Am inceput sa dorm mai bine, sa mananc mai bine, sa scriu mai rar si sa desenez din cand in cand: reversul medaliei. Totusi, am ramas un intreg. Miezul e inchegat, doar marginile se mai stirbesc si se mai deformeaza. In schimb, alchimia e sincera si ireversibila: devin un metal dur, uniform, rar – nu conteaza catalizatorii care au intervenit in acest proces, ei doar „si-au adus aportul” in timp ce eu „am devenit, m-am format”.

Ma privesc in oglinda: tot eu. O descoperire atat de socanta tocmai prin previzibilul pe care il presupune. Normal ca eu: si peste x ani tot eu. Poate cu mai multe riduri pe-afara si in interior, ceva mai calma, ceva mai impacata, ceva mai Yin si Yang, dar tot eu. Poate ca in prima faza voi fi putin socata sa ma aud strigata cu alt nume „pe mine ma cheama Luchi / pe mine ma cheama Oana”, insa va fi tot o formalitate: numele  (substantivului i se spunea candva nume, do you get de point?) este o simpla conventie, o „abstractiune”, dle Caragiale sau Maiorescu sau Coseriu sau Culianu, menita sa desemneze (a se citi „controleze”) o realitate versatila, care iti poate scapa usor din mana.

*****

Astazi mi-am propus sa-l extrag pe 1 din paranteza aia in care apare uneori pe Facebook sau pe Gmail. Cred ca pana la finalul programului o sa-mi iasa:)

“Asta e muzica de pijamale”. Incrunt sprancenele si mi-o imaginez pe Laura in pijamaua ei verde, din facultate, in care as fi incaput de doua ori in lungime (Laura e mult mai inalta ca mine), cu ochelarii pe varful nasului, analizandu-mi playlistul cu severitatea si sarcasmul lui Carac, cel mai de temut prof pe care l-am avut in cei patru ani de filologie.

Ma asez mai bine pe scaun, in fata celor doua monitoare, si citesc mai departe (distanta de vreo 300 de kilometri care ma desparte de Laura poate fi survolata cel mai simplu pe Facebook): “Este genul ala de melodie…de buna-dispozitie, de ascultat dimineata pe stomacul gol, cand sta pijamaua shui pe tine si ai parul in toate partile”.

Zambesc. Imi amintesc de noptile albe in care incercam sa ingrasam porcul in ajunul examenului (si de cele mai multe ori chiar reuseam!), cand faceam mii de scheme pentru a structura sutele de pagini de vorbarie inutila, pana cand simteam ca nu mai stiu nimic, iar creierul intra fortat in stand-by; era momentul in care incepeam sa ma panichez si sa ma intreb daca voi putea promova si daca voi reusi s-o ajut si pe Laura, blocata de cateva ore bune la jumatatea cursului. Apoi urma destinderea, hazul de necaz pe seama noastra si a altora (acum 7 ani retelele de socializare erau slab conturate, altfel am fi avut un subiect inepuizabil de barfa), gustarea de dupa miezul-noptii alcatuita din “ce se mai gasea prin casa” (de multe ori combinatii nefericite de paine cu margarina si conopida murata), niste muzica de “trezit neuronii” si din nou la studiu.

(mai mult…)

Doamnelor si domnilor, s-a dat la stiri ca am toate sansele sa devin un fel de inger, cand va fi sa fie, adica dupa Judecata. „Un fel” inseamna ca mai am de dat cateva probe dar ca, in linii mari, cv-ul meu pare ok.

De bucurie m-am dus direct la frigider: in fond ingerii trebuie sa fie pufosi, la fel ca norisorii pe care vor pluti candva. Stiu, este foarte greu sa repar in cateva seri ceea ce am stricat in ultimele luni, mancand in special rosii cu branza si alergand prin parc, dar sunt hotarata  sa nu ma dau batuta! Am inceput asadar lejer, cu niste sandvisuri si am incheiat apoteotic cu niste macaroane cu branza dulce.

Apoi, stand in pat ca sa-mi fac digestia – nu mai avea niciun sens sa ies la alergat! – m-am gandit ca ar trebui sa-mi upgradez cumva garderoba cu niste tircouri largi: sunt confortabile, se gasesc in orice mall de mall si, in plus, au avantajul de a putea fi purtate doua sau trei zile consecutiv.

Am constatat apoi ca am prea multe margele, farduri, curele si alte nimicuri femeiesti lipsite de profunzime, in concluzie m-am hotarat sa le donez sau sa le arunc. Am mai decis sa termin definitiv cu Facebook-ul – Sodoma, nu alta! , sa renunt la muzica prea expresiva si la versurile cu dublu inteles, la pantofii cu toc care pot duce la entorse sau fracturi, la sedintele foto improvizate si la iesirile in club.

Multumita de noile mele rezolutii am decis ca dupa atatea nopti nedormite ma pot bucura in fine de un somn bun. Poate ca n-o sa devin niciodata inger in adevaratul sens al cuvatului, dar maine ma duc sa-mi cumpar o harpa: voi invata sa cant la un instrument si voi putea sa ma joc de-a Cupidon!