Din moment ce am decis ca vreau sa fac chestia asta, se presupune ca trebuie sa cred. De unde rezulta ca si credinta devine, uneori, un act de vointa. Recunosc insa ca sunt  si dimineti cand ma trezesc si cred pur si simplu: adulmec aerul, deschid larg ochii si sunt sigura ca se va intampla ceva, un miracol incredibil, ascuns intr-o intamplare banala sau declansat de ea. Dar asa cum spuneam si alta data, cu prilejul altei divagatii, daca minunile are creste pe orice santuri, ca buruienile, n-ar mai fi minuni ci intamplari obisnuite , care ar trece neobservate. (Asadar traim inconjurati de minuni dar le tratam cu indiferenta, in asteptarea acelor minunilor care sa sparga tiparul, sa socheze, sa rastoarne ierarhii).

La metrou. Deschid geanta si verific daca plicul este acolo. Stiu sigur ca l-am luat, dar ma linisteste sa-l scot si sa-l privesc din cand in cand; ma simt ca un mesager, ca un cavaler care trebuie sa treaca prin tot felul de probe pentru ca, in final, sa poata depune ceremonios, in mainile domnitei iubite, artifactul dorit. Plicul meu este unul banal, alb, cu logo-ul orange si cu un mesaj de sfantul Valentin (?!). Era primul pe care l-am gasit in teancul de coli, schite si mazgaleli, dar in momentul asta este cel mai valoros plic din lume pentru ca in el se afla Ceva. (Rabdare, sa ajung la Universitate si veti vedea ce!)

(mai mult…)