Cu accent pe e si cu „s” intre doua vocale care se pronunta „z”. Vreau sa scriu, sa desenez sa dansez sau sa plutesc?

Tic tac, tic tac, i am running out of time again. Nu-mi mai este frica. Sentinta s-a dat la inceputul anului: cu sticla la gura, plonjand in viata.

Nestatornica exact ca balaria aia uscata, purtata de vant. Nu stiu cum ii spun astia in western-uri, dar mamaia o numea tartan. Cu „a” din „i”. Oricum, la naiba cu diacriticele: am varsat ceara pe laptop noaptea trecuta, nu mai am chef sa le caut, dar intelegeti voi.

Pacea dinainte de agitatia si falsitatea sarbatorilor, aici, pe covorul marilor infrangeri si al marilor victorii. Nu am nimic si totusi am aproape totul. Secretul? Lipsa radacinilor. Muschiul, lichenii, regnurile vegetale inferioare: am invatat de la ele secretul de „a te adapta in orice conditii”. Sigur ca vreau o casa cu  o camera in stil japonez in care sa mancam noodles si sa bem rose. Cu accent pe „e”. Ma uit in ochii tai, ma uit in ochii lor si stiu ca, intr-un punct, si eu si-au dorit poate acelasi lucru.

Intre  doua certutudini, „acum” si „maine”, pluteste iluzia unui viitor cu un rucsac in spate, prin Europa. Nu vreau daruri de Craciun, nu vreau petrecere de Revelion, nu vreau nici stralucirea mincionoasa a luminilor de la Radisson asa cum le-am vazut sambata trecuta, in rochie neagra, dupa 3 pahare de vin nobil. Vreau viza aia care sa ma scoata de aici si sa-mi rezolve toate problemele, ca un Deus ex Machina picat la fix.

Cheers! A mai ramas ceva vin pe fundul unei sticle. Sa bem pentru sariturile in cascada si pentru curajul de a invata sa inoti pe o mare agitata!

Anunțuri